Vă invităm să parcurgeți interviul cu muzicianul de jazz Nicolas Simion, care s-a remarcat ca saxofonist, poli-instrumentist, improvizator, aranjor, șef de orchestră, compozitor, producător de discuri și al unor proiecte muzicale.
Considerat muzicianul român de jazz cu cea mai impresionantă discografie, Nicolas Simion a mizat pe autenticitate și spontaneitate.
S-a născut la Dumbrăvița, lângă Brașov, și a terminat secția de pedagogie a Conservatorului bucureștean, devenind liber profesionist în 1983. Câțiva ani a luat lecții particulare de dirijat cu Constantin Bugeanu și lecții de compoziție cu maestrul Nicolae Coman, fostul său profesor de armonie. A susținut concerte ca dirijor și solist saxofonist cu orchestre simfonice din orașele României comuniste și a interpretat lucrări de muzică contemporană pentru saxofon.
Concert la Sala Radio cu pianistul Antonis Anissegos (Grecia) și dirijorul Peter Christian Feigel (Germania), noiembrie 2019
La București, a fondat o celebră formație de jazz, Opus 4. În octombrie 1988, a decis să emigreze în Occident, via Polonia și Ungaria, cerând statutul de azilant politic în Austria. Astăzi, trăiește la Köln.
Momentul de cotitură al carierei s-a petrecut la Viena, când începe integrarea sa în jazzul european. Invitând artiști străini în România sau cântând alături de aceștia pe marile scene europene, Nicolas Simion și-a asumat rolul de punte de legătură între jazzul internațional și cel autohton.
Sandrino Gavriloaia: Aș începe dialogul nostru printr-o întrebare abruptă, dar de "sezon": în ce fel v-a afectat pandemia de Covid-19?
Nicolas Simion: Bună întrebare! Toată planeta a fost și este din ce în ce mai mult afectată de acest Covid-19! Faptul că auzi 24 de ore/zi numai vești negative, asta te consumă psihic, ba chiar fizic!
M-a lovit și pe mine acest Covid-19 și m-a dat peste cap...și anume, pe 31 mai 2020, din cauza “izolării la domiciliu”. Dar, cumva indirect, aș spune, printr-un infarct pe care, din fericire, l-am trecut cu bine. Cred că au mai fost și stresul, oboseala, alimentația (nu întotdeauna sănătoasă), poate și lipsa de mișcare și activitate, chiar “bombardamentele” acelea zilnice din mass media și de pe rețelele de socializare! Nu intru în detalii, dar mi-a trecut glonțul pe la ureche. De aceea am și renunțat la FB, Twitter etc. Ascult numai emisiunile muzicale și foarte rar știrile și acum mă simt mult mai bine și mai liber!
Clubul de jazz "Porgy & Bess" din Viena, iunie 2016
MOMENTUL DE GRAȚIE: DESCOPERIREA IMPROVIZAȚIEI
Sandrino Gavriloaia: Ați studiat clarinetul, pianul, flautul, dar ați optat pentru saxofon. De ce? Ce vă leagă de acest instrument?
Nicolas Simion: Am început să studiez clarinetul și pianul la 11 ani, la Liceul de Muzică din Brașov și, după aproape doi ani, l-am ascultat, într-un recital solo, pe marele clarinetist Aurelian Octav Popa (cântând Sonata pentru clarinet solo de Tiberiu Olah, care este o capodoperă) și în acel moment mi-am spus: “Băiete, asta nu-i de tine, n-o să ajungi niciodată să cânți la acest nivel”!
Au mai trecut vreo 10 ani și am ajuns în armată, la Râmnicu Sărat, unde am întâlnit în fanfara militară un clarinetist-saxofonist tenor și chitarist în aceeași persoană, pe marele talent Ioan Fieraru, care studia aproape tot timpul, ori la sax, ori la chitară și care era foarte pasionat de jazz. Cânta și improviza spontan, în paralel cu emisiunile de la radio! A fost o “bombă”cu efect întârziat! Am stat și l-am ascultat de multe ori în amiezile de după instrucțiile acelea fără sens, în care locotenenții ne alergau în lupta cu inamicul invizibil! Acesta a fost momentul meu de grație când am simțit: “Cred că și eu aș putea să improvizez așa ceva”, moment în care am descoperit, cu adevărat, saxofonul și muzica de jazz! Deci nu au fost nici jazzmanii români cunoscuți și nici cei americani. A fost acest talent nativ, “anonim”, care credea în ceea ce face și se juca cu instrumentele, cu fantezia și inspirația de moment.
După stagiul de 9 luni din armată, care m-a dezamăgit total prin absurditatea acelei discipline depășite de logică și timp, mi-am cumpărat un saxofon alto și am început să studiez tot ce am găsit în biblioteca Conservatorului. Ulterior, am început să descopăr scena de jazz din București și România și prin intermediul lui nea Mihai Berindei. Prin jam session-urile de duminică dimineața pe care le organiza acasă, la el, pe Str. Silvestru nr. 6, am descoperit jazzul american. Restul e istorie...
DE LA FOLCLOR, LA MUZICĂ ACADEMICĂ ȘI JAZZ
Sandrino Gavriloaia: De la muzica clasică și contemporană, domenii pe care le-ați onorat în perioada bucureșteană a carierei dumneavoastră, ați trecut cu lejeritate la jazz. Impulsul a survenit în timpul stagiului militar, dar cum a avut loc această transformare muzicală? Astăzi, vă mai tentează o revenire la muzica academică?
Nicolas Simion: Hm…de fapt, în copilărie, în acel sat Dumbrăvița din Transilvania, am descoperit mai întâi folclorul. Apoi, la școala de muzică din Brașov - muzica clasică, iar în armată am descoperit improvizația. Venind la București, am început studiul muzicii contemporane și al jazzului modern. Ei bine, de fapt toate aceste genuri și stiluri muzicale m-au acompaniat tot timpul, oscilând între ele, fiind mai mult sau mai puțin active,în funcție de locul și momentul respectiv. Cumva, a primat muzica de jazz și compoziția, dar, începând cu 1992, m-am apucat să mă gândesc serios la o continuare, în paralel, a muzicii contemporane, compunând lucrări, prezentându-le și, eventual, imprimându-le! A fost un proces lung, care nu s-a încheiat încă, dar este destul de bine documentat prin imprimări și CD-uri. Sper să nu-mi dispară inspirația, căci de transpirație nu m-am temut niciodată. Vorba lui Ceaikovski: “compoziția este 98 % transpirație și 2 % inspirație”.
Adevărul este că, începând de prin 2004, am fost tot mai mult interesat și curios să cânt muzica unor maeștri (Richard Oschanitzky, Sabin Păutza etc) și să compun lucrări pentru ansambluri mari, muzică de cameră, orchestră și combo de jazz. De fapt, ansamblul mare (clasic) înseamnă muzică notată, fixată în partitură, iar prin aportul combo-ului de jazz mi-am imaginat mai mult partea nescrisă, inspirația de moment, improvizația, care, de cele mai multe ori, era doar schițată și lăsată liberă, spontană!
ÎN CĂUTAREA IDENTITĂȚII ARTISTICE
Sandrino Gavriloaia: Explorarea ethosului românesc a survenit după obținerea statutului de azilant în Austria, în 1989. De ce? Era o nișă a pieții muzicale?
Nicolas Simion: Totul se întâmplă la timpul și în locul potrivit. Nu putem trece peste anumite etape, trebuie să ne maturizăm, să înțelegem anumite fenomene și lucruri, să asimilăm tot ce putem și să distilăm, eventual, acele informații. Nu în ultimul rând, ar trebui să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine! Folclorul mi-a fost mereu aproape, doar că nu știam cum să-l prelucrez, și să-l pun în valoare, într-o altă lumină.
Primul care a reușit combinația folclorului românesc cu jazzul american, a fost Jancy Körössy, muzician pe care l-am (re)descoperit la Tokyo, în 2001! Au urmat Richard Oschanitzky și Johnny Răducanu, apoi mulți alții. Eram în primul meu turneu din Japonia, când am cântat numai cu muzicieni japonezi și, vizitând un magazin de viniluri și CD-uri exclusiv de jazz, am descoperit LP-ul lui Jancy imprimat la Electrecord în 1965, la suma de 1.000 de dolari! Atunci m-am gândit: “Dacă japonezii îl apreciază atât de mult pe acest ilustru necunoscut, ar trebui să-l cunoști și tu!”.
După o înregistrare la Köln, cu Lee Konitz și Jancy Körössy, noiembrie 2001
Deși auzisem încă din anii `80 de marele Jancy Körössy, nu reușisem, până când am părăsit România, să ascult nici măcar o piesă cântată de el! Cam trist, căci unii dintre colegii de breaslă aveau anumite imprimări pe casete sau benzi de magnetofon, chiar și LP-uri cu Jancy, dar ghinionul meu a fost că eu n-am avut acces la ele! Ironia face că, în decembrie `88, pe când eram la Budapesta, în drum spre Viena, l-am întâlnit pe Jancy într-un club de jazz și am schimbat cu el câteva vorbe în “limba engleză”…Bineînțeles că atunci el a uitat instantaneu de mine. Era preocupat să se întoarcă în Europa și căuta contacte și locuri unde ar fi putut să-și desfășoare activitatea artistică (reproduc acum spusele lui, auzite câțiva ani mai târziu). Ne căutăm locul ideal, fiecare în felul lui, căci în România acelor ani jazzul era doar “o floare la ureche”, adică era și nu era ceva serios, ceva din care să poți trăi și să fi recunoscut, apreciat și respectat!
Și, ca să revin la întrebarea ta, de abia la Festivalul Jazz Jamboree din Varșovia la care am fost invitat în 1988 (și unde am ajuns cu o întârziere de "câteva ore", concertul meu cu Kazimierz Jonkisz Group avusese loc pe 28 octombrie, la ora 20:00, iar eu am ajuns acolo la miezul nopții…pentru că nu primisem pașaportul în timp util!), mi-am dat seama ce aș putea să fac mai bine și ceea ce ar trebui să cânt! Ascultându-i live pe Miles Davis, Phil Woods și Michel Petrucciani mi-am spus: “Asta nu-i pentru tine…caută altceva, cântă ceva care să te reprezinte, nu încerca să mai imiți pe nimeni!”.
Odată ajuns la Budapesta, pe la începutul lui noiembrie, am început să cunosc scena locală de jazz și să cânt cu o parte din jazzmanii activi. Din primul meu salariu (de muncitor necalificat, căci am fost obligat să lucrez 6 săptămâni într-o fabrică care producea rame de ochelari), mi-am cumpărat culegerea de folclor instrumental din Transilvania (10.000 de cântece), culese și transcrise de marele Béla Bartók!
Concert la Viena, iulie 2018
La Viena am ajuns pe 6 ianuarie 1989. Eram fericit că am ajuns în “vestul de aur”, unde pe străzi ar curge numai lapte și miere și nu trebuie să faci absolut nimic, decât să te apleci și să te servești... Doar că “paradisul” pe care-l trăisem și-l pierdusem la Budapesta s-a transformat într-un “duș rece” la Viena, unde am simțit, imediat, că nu e locul potrivit pentru mine și pentru muzica pe care visam s-o fac! Dar am supraviețuit acolo aproape 10 ani și am continuat să mă concentrez pe ideea unui jazz românesc, inspirat din folclor. Și așa am jucat pe o singură carte, la risc, cumva m-am integrat în jungla scenei de jazz din vest și am reușit să-mi găsesc o identitate artistică și să mă pot exprima “pe limba mea” muzicală!
Împreună cu Sorin Romanescu
JAZZUL, O "NĂLUCĂ" A PERIOADEI COMUNISTE
Sandrino Gavriloaia: Ați afirmat, în repetate rânduri, că jazzul românesc de dinainte de Revoluție era cantonat în divertisment și mimetism american. De ce? În perioada comunistă, am avut, totuși, mari muzicieni de jazz, festivaluri, formații și orchestre care concertau și făceau înregistrări la Electrecord, Radio sau TVR.
Nicolas Simion: Dragă Sandrino, e foarte frumos ce spui tu, doar ca realitatea era cu totul alta! Așa s-a încetățenit imaginea aceea frumoasă a jazzului românesc din perioada comunistă, prin emisiunile de radio și TV, prin articolele scrise, interviuri, povești și basme de adormit copiii!
Eu pot să vorbesc de anii `80 pe care i-am trăit în București și știu exact ceea ce s-a întâmplat. De multe ori, am fost prea diplomat și am lăsat să se înțeleagă că a fost bine și toată lumea era mulțumită și fericită. Dar adevărul este că jazzul n-a fost decât un hobby pentru toți jazzmanii români, de la început și până astăzi... Sună dur și surprinzător? Jazzul era doar tolerat, fiind,în mare parte, muzică instrumentală. Păi,în primul rând, nu aveam (și nu avem!) o scenă autentică, o infrastructură, cluburi de jazz, festivaluri, școli de jazz, producători, manageri, agenții, reviste, emisiuni de radio (cu excepția celor realizate de Florian Lungu, noaptea, la 1:30). La TVR, 99 % dintre emisiuni erau de divertisment, iar acea “muzică de estradă” care mai apărea în weekend, era, de fapt, muzică ușoară, folk și un pic de rock și pop…Jazzul era, așa, o excepție, o “nălucă” care apărea și dispărea, dovada e și lipsa documentării din arhiva TVR! Nu e vina ta, a lui Doru Ionescu, Virgil Mihaiu, Mihai Godoroja sau a lui Ion Duma, Alexandru Sipa sau Alex Vasiliu de la Iași și a altora care s-au ocupat, uneori, de festivalurile și de emisiunile de jazz, era și este încă vina “sistemului“ și a lipsei de cultură a unora și a altora! Regret, dar aceasta-i tragica realitate!
SPIRITUL ETERN AL SATULUI ROMÂNESC
Sandrino Gavriloaia: V-ați remarcat ca saxofonist improvizator, interpret la mai multe instrumente, band leader, compozitor, aranjor, producător de discuri... Care este, totuși, calitatea pe care o preferați și de ce? Vă considerați un artist împlinit?
Nicolas Simion: Mă măgulești, nici nu mai știu ce să spun... E adevărat că nu e suficient să fii doar un instrumentist bun, trebuie să fii și un compozitor original, un aranjor bun și, nu în ultimul rând, un bun lider, cu o viziune artistică clară. Peste toate acestea mai trebuie să fii și un bun organizator și un diplomat care să înțeleagă cum bate vântul, cum se mișcă piața de jazz din lume! E puțin, e mult...? Uneori, nici eu nu mai știu cine sunt... Doar că acea voce interioară m-a ajutat până acum să mă adaptez și să mă mulțumesc și cu mai puțin!
Pregătind un concert la Sala Radio cu Sorin Romanescu și Tibi Menyhart
Partea materială n-a fost niciodată un țel în sine, de multe ori am dat bani din buzunar ca să pun în mișcare un proiect anume, să fac o imprimare de studio, să invit un jazzman cunoscut și original să participe la proiectele mele etc. Se spune că reușita unui proiect este echivalentă cu energia, timpul și dăruirea sufletească pe care le-ai investit în acel proiect. Doar timpul ne va putea spune ultimul cuvânt... Restul e doar o bagatella, un scherzo, o glumă!
Și ca să închei frumos, îți spun că mă aflu în mijlocul furtunii și, uneori, nu mai știu încotro s-o iau, dar închid ochii, îmi astup urechile și merg înainte! Dacă mă consider împlinit?! Cred că sunt mulțumit și recunoscător pentru tot ce am făcut, bine și rău. Am fost ajutat de unii și alții și le port recunoștință. Am casa mea de discuri,7 Dreams Records, care a produs peste 30 de CD-uri numai de jazz românesc! Poate că muzica mea nu e suficient de “comercială”...E jazz și nu e jazz, e ethno, dar nu e ethno-ul ăla cunoscut…e free și nu e free total. Și atunci, ce e? E poate muzica unui anume individ, o muzică a generațiilor viitoare, precum e și muzica unui Jancy Körössy, a unui Richard Oschanitzky sau Johnny Răducanu.
TRIO la Berlin, cu Nadia Trohin și Sorin Romanescu
În orice caz, am încercat să fiu la înălțime, să fiu sincer: cu mine însumi, cu ceilalți, cu muzica în sine. Și dacă am reușit să-i insuflu muzicii mele un pic de spirit și să-i fac pe unii sau pe alții să vibreze, cât de cât, la unele piese, mă declar un artist împlinit! Încă mai pot să glumesc, să râd, să mă bucur, să visez, să sper într-o lume mai bună... Simt că spiritul acela eternal satului românesc poate fi și universal!
***
Interviu realizat de Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional
Köln, ianuarie-februarie 2021
Fotografii din arhiva personală
