Teatrologul George Banu despre Camil Petrescu

TVR.RO | actualizat: Duminică, 13 Aprilie 2014

În luna aprilie se împlinesc 120 de ani de la naşterea lui Camil Petrescu

De Camil Petrescu mă leagă o amintire a adolescenţei, o amintire esenţială: primul roman pe care l-am citit având 12 ani jumătate, 13 ani. Îl citeam în cenaclul de noapte cu un prieten din Buzău. Eu stăteam pe strada Democraţiei 47, el la 49, şi era epoca în care evenimente tragice şi înşelătoare tulburau societăţile comuniste - Budapesta din ’56. Evenimentul era atât de important, că părinţii mei voiau să asculte „Europa liberă”. Şi tocmai atunci s-a stricat radioul. Deci în fiecare seară, spre fericirea mea şi a prietenului meu, Şerban Grancea, plecau să asculte Europa Liberă, aici, prin vecini, şi noi doi citeam primul roman al vieţii noastre, al lui şi al meu, cred eu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. E un roman a cărui amintire e profundă - nu l-am mai citit de atunci – ca orice amintire a adolescenţei. E un roman, în acelasi timp, al caracterelor, al raporturilor cu lumea şi al gândirii împreună. Rămâne pentru mine marele roman al modernităţii din literatura română, cu care am continuat să trăiesc, gândindu-mă în acelaşi timp la carte, la prietenie şi la evenimentele din ’56.

Mai târziu, am văzut, fiind la Bucureşti, marele spectacol al lui Crin Teodorescu, ameliorat de Radu Penciulescu, „Jocul ielelelor”, în care am avut revelaţia a ceea ce voi descoperi mai târziu, a ceea ce Antoine Vitez va numi „teatrul de idei”. „Jocul ielelor” este marea piesă românească a teatrului de idei - nu a teatrului de situaţie, nu a teatrului personal. Un teatru de idei, dar care nu rămâne abstract, ci e profund implicat în viaţă, arătând cât de tulburătoare pot fi ideile, la un moment dat, cât de tragice pot fi ele. Poate tocmai această exigenţă a acestui spectacol m-a tulburat.

Primul meu manual – era singurul meu manual de teorie literară – a fost „Modalitatea estetică a teatrului”, pe care am citit-o, răscitit-o... Cred că m-a şi impregnat, fiindcă, citind-o acum, de curând, îmi spuneam că, de fapt, anumite idei de la Camil Petrescu au rămas în mine şi am crezut, eronat, că erau ale mele.

În acelaşi timp, când citeam „Modalitatea estetică” - pasionat, cu creionul în mână - nu înţelesesem un lucru extrem de important astăzi: până la ce punct Camil Petrescu era sincron cu Europa. Când am ajuns la Paris, după câtva timp, o lună..., Bernard Dort, un mare profesor de la Sorbona, mi-a spus: „Georges, tu ai citit aceleaşi cărţi ca şi noi.”

Într-adevăr, la sfârşitul anilor ’60, începutul anilor ’70, m-am luptat să am cărţi care veneau din Franţa, să le citesc. Deci eu eram „sincron”, în ciuda dificultăţilor de atunci.

Ei, şi Camin Petrescu, în ciuda provincialismului multor medii culturale şi mai ales teatrale din România, prin cartea aceasta demonstrează un sincronism extraordinar, adică este la curent cu cele mai importante teorii, şi de cultură, şi de teatru. Îi comentează pe marii reformatori... Cine ştia, cine vorbea în România despre Gordon Craig ? Chiar despre Meyerhold, care deja era puţin marginalizat... Despre Tairov...

Şi, într-un fel, îmi dau seama în ce măsură şi cât de greu i-a fost lui Camil Petrescu să fie un străin printre provinciali. În urma unei idei cu totul şi cu totul emoţionante, revista „Teatrul azi” publică o scrisoare pe care o adresează Camil Petrescu marelui romancier, director al Teatrului Naţional, Liviu Rebreanu, în care se plânge de condiţiile de repetiţii: două săptămâni de repetiţie fără decoruri. Decorul a venit vineri pentru premiera de... marţi. Şi atunci, această contemporaneitate a lecturilor mi-a procurat profundul sentiment de suferinţă a unui om de teatru. Pe de-o parte, Camil Petrescu era la curent cu tot ce se întâmpla în marile oraşe ale regiei, în marile texte, iar pe de altă parte, se lupta cu un coleg, cu un scriitor, Liviu Rebreanu, căruia îi explica imperativa obligaţie de timp a teatrului: „teatrul are nevoie de timp”. Ceea ce este emoţionant în această scrisoare este faptul că un om, un scriitor asemenea lui Camil Petrescu îşi încheie scrisoarea trimisă lui Rebreanu cu: „Dacă vrei să-mi răspunzi, îmi răspunzi.”, ceea ce însemna că el presupunea că Rebreanu nu-i va răspunde. Într-un fel, această exigenţă a lui Camil Petrescu îl onorează. Şi este o exigenţă minimală !

Acestei scrisori îi răspunde o altă scrisoare. S-a schimbat regimul, este un alt scriitor, reputat, recunoscut: Zaharia Stancu, director al Teatrului Naţional. Situaţia lui Camil Petrescu nu s-a schimbat... Şi un actor, mediocru, Alexandrescu-Vrancea, se revoltă pentru că... repetă prea mult, pentru că nu mai are el timp să-şi petreacă viaţa, repetând (atâta) un rol cu Camil Petrescu.

Deci aceste două scrisori ne revelează un om sfâşiat, nu numai din cauza dificultăţilor de colaborare, dar şi sfâşiat între înălţimea ideilor pe care le apăra şi mediocritatea regimului de lucru. În „Modalitatea estetică”, Camil Petrescu face un tur de orizont, o informaţie foarte precisă şi foarte exactă, fără greşeli, a marilor reforme teatrale din Europa şi, în acelaşi timp, îşi expune, cu o intransigenţă extrem de precisă, fără elanuri lirice, viziunea teatrală. O viziune care e bazată pe marea întrebare, care-i rămâne definitiv legată de teatru, aceea între raportul cu textul şi nevoia de improvizaţie, nevoia de libertate în teatru.

Aş spune că, dacă din tinereţe, din adolescenţă, am început cu citirea acestui roman de neuitat al lui Camil Petrescu, acum, când sunt invitat să spun câteva vorbe despre el, mi-am adus aminte de un mare mister pe care probabil specialiştii, în frunte cu Florica Ichim, vor încerca să-l limpezească... Tineri-tineri, noi auziserăm - ca într-o nuvelă de Borges - că marele manuscris teoretic al lui Camil Petrescu ar fi fost depus în Biblioteca Vaticană. Eu am trăit cu mitul acestei cărţi a lui Camil Petrescu în Biblioteca Vaticanului – un fel de Babilon al culturii lumii. Şi m-am gândit: „Nu aş vrea să citesc cartea lui Camil Petrescu, dar mă bucură ideea să ştiu că poate o carte a lui a fost prezervată în biblioteca Vaticanului”. Sper că aceste eforturi care s-au făcut pentru a onora 120 de ani de la naşterea lui Camil Petrescu vor avea consecinţe pentru scena românească, unde, din păcate, este injustificat de absent. Prezenţa lui, reîntoarcerea lui pe scenele româneşti ar fi o ocazie şi pentru actori, dar şi pentru tinerii regizori, de a-l redescoperi pe acest, aş spune, Robespierre al gândirii şi apostol al lucidităţii.

ULTIMELE COMUNICATE