Colindele moțești, obiceiul Junilor, Jocul Cânepii, conacul, umblatul cu crucea de Bobotează sunt câteva din obiceiurile despre care vorbește antropologul și etnologul Răzvan Roșu în interviul ce urmează, introducându-ne în atmosfera de sărbătoare a Crăciunului în Țara Moților.

A început postul Crăciunului. Cum se pregătesc moții pentru întâmpinarea Nașterii lui Hristos atât spiritual cât și material?

Postul, mai ales în trecut, era foarte important pentru moți. La „prinderea postului” avea loc o mare petrecere, care de cele mai multe ori nu era lipsită de excese în ceea ce privește băutura sau actele de violență. Exista, de asemenea, obiceiul ca la începutul postului toate vasele să fie spălate bine și să fie îndepărtate posibilele resturi de grăsimi de origine animală. În aceste vase nu se mai făcea decât mâncare de post până în ajunul Crăciunului. Eu am prins bătrâni care posteau „fără oloi”, în sensul că nu consumau nici măcar ulei pe durata postului, ei credeau că această formă de post este una „mai primită”. Un alt fapt interesant este că, precum în alte zone ale Transilvaniei, peștele nu era coniderat un aliment „de dulce” și în trecut era consumat de către toată familia. La fel, „dinarsul” era consumat de către moți în timpul postului, fără nici un fel de reținere... Îmi aduc aminte și acuma de o bătrână care îmi spunea că un pahar, două de pălincă nu au cu ce dăuna postului. În afară de postul destul de strict, care se mai păstrează doar parțial, mai ales în crângurile mai izolate în ziua de astăzi, se „corinda” destul de mult. Colindele locale erau o prezență obișnuită, chiar și seara se obișnuia să se colinde în familie. Acuma însă aceste momente țin mai mult de domeniul amintirilor.

Ce obiceiuri definesc Ajunul Crăciunului în Țara Moților?

Sunt mai multe obiceiuri. În primul rând „pițarăii”, copii care umblă la colindat în ajun. Apoi cei care umblă cu steaua sau așa-numiții „crai” care practic interpretează o piesă de teatru cu tematică religioasă, larg răspândită în Transilvania și de sorginte occidentală, catolică. Însă, cea mai importantă era ceata de feciori care umbla la colindat la fiecare casă, însoțită de muzicanți. În zona Mărișel și Măguri aceasta avea o formă mai bine structurată și purta numele de „Junii Satului”, dar și în partea centrală a Țării Moților colindatul în ceată bărbătească avea loc într-un fel asemănător. Exista și un colindat al ceteleor de adulți, care colindau doar în vecinătate, pe la neamuri și prieteni. Acest tip de colindat avea o însemnătate deosebită în crângurile risipite moțești, unde distanțele erau foarte mari între case. Astfel, Crăciunul constituia unele dintre puținele ocazii în care neamurile și cunoscuții se vizitau.

Ce tradiții marchează ziua propriu zisă a Nașterii Domnului?

Este o întrebare bună, nu știu cât de mulți dintre moți erau conștienți că sărbătoresc Nașterea Domnului, mă refer într-un mod asumat. De exemplu în arealul Mărișel Măguri existau doar „corinzi” cu tematică precreștină, despre Lună și Soare, despre păcurari, despre venirea turcilor, dar nici una care să menționeze sau să nareze evenimentele legate de Nașterea Domnului. De asemenea, în părțile Albacului și al Arăzii (actuala comună Horea), astfel de colinde reprezentau în jur de 60% din repertoriu până în anii 1990. Singurul loc unde aceste cântece de stea, pe care astăzi le confundăm în mod eronat cu colindele, au pătruns mai repede, cam la sfârșitul secolului al XIX-lea, a fost zona din jurul orașului Câmpeni, inclusiv cea a satelor Bistra, Sohodol, Ponorel și Vidra (Avram Iancu).

Care este cel mai frumos obicei de Craciun păstrat sau uitat?

Bineînțeles că este o alegere subiectivă. Pentru mine personal, cel mai frumos obicei de Crăciun este cel al Junilor care se pratica și se mai practică, deși într-o formă alternată, în Mărișel și Măguri. Acesta se ma păstrează și în satul Marna Nouă din județul Satu Mare, unde moții din Mărișel s-au așezat în mai multe valuri, începând cu 1924. Încă în copilărie, obiceiul nu se îndepărtase prea mult de forma sa originală. Junii mergeau de la casă la casă și exista aproape un ritual bine stabilit. Pe drum muzicanții cântau cu taragoate, ceteri și dobă, iar junii strigau și tropoteau cu scopul de a alunga spiritele rele. Când ajungea în fața casei „tarostele”, conducătorul grupului întreba gazda dacă îi primește. După răspunsul afirmativ se cânta „A ușii”: „Veselește-te Domnu bun / Că vă vin și junii buni / Câte unu câte do i/ Câte tri pă lăturele/ Cu penile aseminele ...”. Apoi junii se puneau în jurul unei mese pregătite de gazde dinainte și „corinadau” o colindă a mesei: „Iciș Doamne-n iasta casă / Sunt-uș Doamni mese-ntinsă / Cu păhar de vin pă dânsă ...” Apoi urma o „tărosteală” adică niște versuri de mulțumire satirice, hazlii cu trimitere la gazde, prin care se mulțumea pentru darurile și banii oferiți. După aceea se cânta „Corinda fetii” și erau jucate toate femeile din casă.

Pe vremuri se spunea că dacă se joacă de Crăciun, va crește mare cânepa, de aceea era numit și „Jocu Cânepii”. În cele din urmă junii își luau rămas de la gazde și în timp ce ieșeau din casa colindau „A ieșirii”: „Ș-aciș furăm oameni buni/ Dominească-i Dumnezeu/ Cu spicuțu grâului și cu raza Soarelui/ Și te-ntoarce rujă-n masă/ Rămâi gazdă sănătoasă/Și la anu tăt voioasă. După ce erau colindate toate casele se organiza a treia zi de Crăciun „conacul”, care nu era altceva decât un o petrecere, unde erau invitații toți cei care „au primit” junii în casele lor.

Când încep colindele în zona pe care o reprezentați și cât se cântă? Unde mai sunt prezente colindele și cine le cântă?

Reperoriul local de „corinzi” este aproape ieșit din uz, dispărut. Doar la unii dintre ce mai bătrâni se pot auzi astfel de colinde cu tematică precreștină, care păstrează acest repertoriu mai mult dintr-un sentiment de nostalgie, nu pentru că el al avea o funcționalitate. Se mai păstrează doar câteva dintre colindele Junilor „A ușii”, „A mesii”, „A fetii”, „A ieșirii”, dar și acestea sub o formă prescurtată, alterată, care se îndepărtează de tiparele tradiționale din multe puncte de vedere. În rest, colindele auzite la radio, televizor sau, mai nou, prin intermediul internetului, sunt cam peste tot, au ajuns chiar și repertoriul ce se cântă la biserică.

Cum sunt apreciați colindătorii?

Apoi, Junii care umblă din casă în casă erau omeniți nu doar cu „de ale gurii”, ci și cu bani pentru că ulterior trebuiau să plătească muzicanții. Iar astăzi, când muzicanții sunt mai scumpi, mai ales cei „aduși de pe alte locuri”, banii sunt cei mai importanți. În trecut junii erau însoțiț de un „cal”, acesta era un fecior primăvărat ce nu era însurat și care strângea diverse daruri: colaci, cârnați, un picior de porc afumat, brânză, băutură. Din toate aceste daruri strânse, se organiza a treia zi de Crăciun, „conacul”, care era o petrecere unde erau invitați toți cei care au primit junii. Aceștia erau „ominiți” cu mâncare, băutură și bineînțeles cu joc și voie bună. În zilele de astăzi însă, „conacul” s-a transformat într-o simplă petrecere de tip discotecă, cu muzici care se îndepărtează total de repertoriul tradițional.

Cât de mult au fost alterate colindele strămoșești? Cum mai învață copiii zilelor noastre colindele?

Ceea ce mai putem vedea astăzi este doar o umbră palidă a aceea ce a fost în urmă cu 15, 20 de ani când eu am început să documentez aceste obiceiuri practicate cu ocazia Crăciunului. Copiii nu prea mai vor să meargă la colindat, se consideră a fi o rușine în prezent. Din păcate unii asociază colindatul cu o formă a cerșitului, a faptului că nu ai bună stare materială suficientă acasă.

Ce sfaturi aveți ca și etnolog pentru a le conserva?

Aș avea mai multe sfaturi, dar cel mai important ar fi ca atât comunitățile, cât și cei din conducere să asculte de specialiști. La noi, în România, statutul specialistului este unul consultativ, opțional. Adică suntem buni doar dacă girăm tot ce ne este prezentat, din momentul în care începem să avem o privire critică și să indicăm soluții, aproape nimeni nu dorește să ne mai asculte. În primul rând comunitățile trebuie să își dorească să se reîntoarcă la repertoriul specific local al colindelor și al obiceiurilor tradiționale, nu îi putem noi obliga să facă acest lucru.

Care este raportul între trăirea comercială a Craciunului și trăirea spirituală a acestuia?

În comparație cu alte zone etnografice, am observat că latura comercială este puțin mai estompată în Țara Moților. Ea poate fi întâlnită într-o anumită măsură la cei tineri, însă mai puțin la cei din generația mijlocie și cea mai în vârstă. Cu siguranță, la acest fapt constribuie mai ales așezările de tip risipit. Chiar am întâlnit bătrâni anii trecuți în anumite crânguri mai greu accesibile, care nici măcar nu aveau noțiunea că de Crăciun oamenii își fac cadouri între ei. Însă, peisajul este unul paradoxal. Nimeni nu vă poate garanta că la câțiva kilometri mai la vale, nu puteți avea parte la una dintre pensiunile locale de un Crăciun „ca la oraș”.

Ce elemente de păgânism există în tradițiile și obiceiurile de Crăciun în zona Țării Moților?

După cum vă spuneam elementele precreștine erau preponderente mai ales în trecut, în repertoriul vechi. Peste tot în Transilvania acest tip de colinde cu astfel de motive era specific, însă, începând cu secolul al XVIII-lea, ele au început să fie „încreștinate”. În cea mai mare parte a cazurilor ele au fost înlocuite de cântecele de stea, care conțineau motive legate de Nașterea Domnului și vin evident pe o filieră semi-cultă, occidentală, fiind introduse într-o primă fază de către comunitățile greco-catolice. Deja în anii 1950 acest repertoriu putea să fie auzit doar într-un număr destul de limitat al zonelor etnografice din Transilvania. Faptul că în repertoriul din Mărișel nu exista nici o colindă cu tematică creștină este aproape o minune a istoriei.

Cum se face trecerea prin tradiții de la Crăciun la Anul Nou?

Nu exista o trecerea propriu-zisă. Anul Nou calendaristic nu era considerat o sărbătoare în sine. Între Crăciun și Bobotează nu se considera că există o altă sărbătoare majoră cu excepția Sfântului Vasile. În această perioadă până nu de mult era o petrecere aproape continuă, zăpezile fiind mari în munți în această perioadă, nu se putea lucra aproape nimic. Astfel, lumea „își petrecea” avea un mic răgaz de la muncile istovitoare din timpul verii și al toamnei și se consumau cantități mari de alcool. De asemenea, era interzis să se consume fasole în orice mâncare. În anumite părți din Țara Moților se umbla cu capra la Crăciun, în altele, în schimb, de Anul Nou.

Care sunt tradițiile de Bobotează în zona pe care o reprezentați?

Se umblă și acuma cu crucea. O particularitate a Țării Moților este aceea că preotul și cei care îl însoțesc au „mult de umblat”, casele fiind la o departare mare una față de altă, sfințitul caselor durează mai multe zile. În trecut, copiii umblau cu „Tiraleisa”. Se îmbrăcau în haine mai vechi și înconjurau casele strigând: „Tiraleisa mangaleisa”; iar cei ai casei îi răsplăteau cu boabe de grâu sau mălai fierte. Însă aceste obiceiuri s-au pierdut în ultimii ani.

***

Răzvan Roșu (născut la 1 decembrie 1990, Satu Mare) a studiat Etnologie în cadrul Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. În perioada 2013-2015 a urmat un masterat la Universitatea „Friedrich Schiller“ din Jena (Germania), specializarea Studii Sud-Est Europene, iar în 2020 a obținut titlul de doctor sub îndrumarea prof. dr. Thede Kahl. În ultimii ani a derulat activităţi de cercetare în diverse spaţii din Europa de Sud-Est (România – mai ales în Transilvania, Ungaria, Ucraina, Serbia, Grecia), în urma cărora a realizat studii antropologice. Pe lângă activitatea științifică Răzvan Roșu a prezentat muzica tradițională din Țara Moților la numeroase evenimente din România și în alte peste 20 de țări. În 1 octombrie 2024 a lansat cartea „De la munte pe hămoacă. 100 de ani de la colonizarea moților în județul Satu Mare”, la Muzeul Național al Țăranului din București.

***

Alese mulțumiri domnului Răzvan Roșu pentru evidențierea unor obiceiuri trecute sau prezente ce individualizează sărbătorile de iarnă în Țara Moților! Mult succes în activitatea de cercetare ca antropolog și etnolog!

***

Interviu realizat de Maria Grăjdan