Cum ajunge un simplu muncitor din România comunistă să fie terorizat de un întreg aparat represiv, timp de 19 ani? Îndură bătăi, este răpit, face închisoare și este internat forțat în spitale de psihiatrie. Dat afară de la toate locurile de muncă, aflat în imposibilitatea de a lua legătura cu fiul și fratele lui, emigrați în Australia. Bolnav și singur, îi este omorât până și câinele, singurul suflet pe care îl mai avea pe lângă casă. Toți vecinii și rudele din țară îl toarnă la Securitate. În cele din urmă, după căderea comunismului, în 1991, dispare fără urmă. Nu este scenariul unui film despre mâna lungă a totalitarismului, ci o carte despre viața pe care a trăit-o Marin Chiriță, un om simplu care a devenit, fără voia sa, un opozant al regimului comunist. Istoricul Mihai Demetriade este cel care i-a spus povestea, în cartea „Țara unui singur om. O microistorie a represiunii din anii 1970-1980”, publicată în această vară, la editura Polirom.
„O răpire, trei anchete, două detenții contravenționale, însumând șapte luni, trei internări identificate în secții și spitale de neuropsihiatrie, pe o perioadă aproximativă de patru luni, patru avertizări și atenționări, peste 22 de ofițeri de Securitate și Miliție implicați în urmărirea lui, sprijiniți de aproape 20 de informatori, peste 900 de pagini de arhivă, 19 ani.
Nu știm, la rigoare, cine este învinsul și cine învingătorul, în toată această tragedie, pentru că termenii înșiși sunt neclari. În limitele unei vieți, singurele valabile altminteri, Marin a fost un om distrus. Nu știu cât (mai) contează că n-a fost niciodată înfrânt”, notează Mihai Demetriade, în încheierea lucrării sale, „Țara unui singur om. O microistorie a represiunii din anii 1970-1980”.
Mihai Demetriade este istoric și consilier superior în cadrul Direcției Cercetare a CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității). Între domeniile sale de interes, se numără: instaurarea comunismului în România, arhitectura represiunii, disidența politică în România. A fost distins cu Medalia „Regele Mihai I pentru loialitate”, în anul 2014.
Într-un interviu acordat tvr.ro, Demetriade arată că, în ultimii 20 de ani ai comunismului, cei care ajung să conteste regimul nu o mai fac atât din rațiuni ideologice, ci pentru că au înțeles că trăiau într-un regim restrictiv și fără nici un fel de orizont: „Era un sistem care le rechiziționase, pur și simplu, calitatea vieții”.
Așa este și cazul zilierului Marin Chiriță. „În cazul lui Chiriță, totul pleacă de la confiscarea, în 1970, a bunurilor proprii, depozitate legal într-o cameră închiriată în Constanța. Preluarea lor abuzivă, ulterior vânzarea de către stat și deteriorarea unora dintre ele, l-au determinat pe Marin Chiriță să ceară aplicarea dreptății, pedepsirea celor vinovați pentru acest abuz. Să ceară, adică, aplicarea legii. Ce face acest om nu este nimic excepțional. Este neobișnuit, însă, pentru regulile nescrise ale României socialiste. Este ceea ce – fără s-o intuiască, fără s-o știe, avea s-o afirme Vaclav Havel în 1977: ca cetățean el cere respectarea statului de drept (adică a legilor statului comunist) și, prin asta, demonstrează că statul comunist nu era un stat de drept. Invocând legea și constatându-i reacțiile, demonstrezi samavolnicia regimului”, punctează Mihai Demetriade.
Un alt aspect pe care îl tratează istoricul în „Țara unui singur om”, plecând de la cazul lui Chiriță, este practica internării cu forța a „indezirabililor” în spitalele și secțiile de psihiatrie. Totuși, până în prezent, nu avem dimensiunea acestei practici și nici vreo condamnare penală a vreunui medic psihiatru implicat în internarea forțată a contestatarilor regimului.
Întrebat despre nostalgia unor români după comunism, măsurată periodic în sondajele de opinie, Mihai Demetriade este de părere că amnezia unei părți a populației privind represiunea îndurată înainte de 1989 nu este întâmplătoare, ci „pasiunea pentru libertate este o excepție. (...) Nu cred că democrația sau lumea liberă a fost un deziderat larg împărtășit în 1989. (...) Așadar, faptul că nu asociem, că nu identificăm atunci represiunea și încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, înseamnă – implicit – că azi nu realizăm beneficiile lumii libere, nu suntem recunoscători pentru ele. Relativismul contemporan nu se datorează nostalgiei, cât lipsei discernământului și unei lecturi superficiale a comunismului și represiunii”.
Despre iertarea trecutului fascist pentru cei care s-au declarat anticomuniști, istoricul arată că „nu poți decupa faptele bune, transformarea individului, ca și cum destinul acelui om s-ar fi derulat într-un clopot de sticlă”, iar decizia Bisericii Ortodoxe de a canoniza și preoți care au avut legături cu Mișcarea Legionară sau au fost șefi de cuib reprezintă „o greșeală istorică și o eroare etică și de diplomație publică”.
Mihai Demetriade, istoric și cercetător în cadrul CNSAS, autorul lucrării „Țara unui singur om. O microistorie a represiunii din anii 19070-1980”. Sursă imagine: Arhiva personală / (c) Octavian Coman
„Ca cetățean, Marin Chiriță cere respectarea statului de drept (adică a legilor statului comunist). Prin asta, demonstrează că statul comunist nu era un stat de drept”
TVR: Povestiți în „Țara unui singur om. O microistorie a represiunii din anii 1970-1980” că ați ajuns să scrieți despre Marin Chiriță când investigați o serie de operațiuni de răpire organizate de Securitate în anii ‘80, ca pregătire pentru vizita lui Mihail Gorbaciov în România. Cum v-a atras Marin Chiriță atenția?
Mihai Demetriade: Marin Chiriță ocupă poziția nr. 4 sau locul nr. 4 pe o listă cu persoane care trebuie neutralizate în contextul vizitei lui Mihai Gorbaciov în România. În 13 mai 1987, M.I. (Ministerul de Interne) emitea Planul de măsuri în acțiunea „Mesteacănul-87”, alocat vizitei soților Gorbaciov ce urma să aibă loc în 25-27 mai 1987. Serviciul 7 al Direcției I (Informații Interne) își avea propria lui listă cu 28 de indezirabili. Un prim răspuns ar fi că locul patru ocupat în această listă de Marin Chiriță în mai 1987 era efectul a deja 17 ani de urmărire. Lista în sine nu este rezultatul jocului întâmplărilor. Ea cuprinde persoane considerate cu risc, care ar fi putut periclita securitatea vizitei Secretarului General al PCUS în România.
În al doilea rând, planul în sine și lista anexă dovedesc deschis și probează mai multe strategii de represiune: scoaterile din circuit – răpirile, internările temporare în azile de psihiatrie, izolarea în aresturile Milițiilor, pentru culpe inventate, încarcerările contravenționale folosind Decretul nr. 153/1970, pentru intervale scurte.
Acțiunea „Mesteacănul-87” în cazul folosit de mine este, așadar, o fotografie operativă din 1987. Dar ea are, în mod evident, un trecut. Ca atare, investigația mea a avut ca scop să aflu cum a ajuns acest om, Marin Chiriță, să ocupe locul nr. 4 în această listă anexă la nivel național a acțiunii Securității. În termeni mai generali: cum ajunge cineva un dușman al statului? Cum se întâmplă să devii un „element dușmănos”, „element ostil”? Acesta a fost primul etaj al curiozității. A doilea a fost reprezentat de cum au reacționat instituțiile statului împotriva celor din listă, în mod particular, împotriva lui Marin Chiriță.
Marin Chiriță, în ultima fotografie cunoscută, în 1990. Sursă: „Țara unui singur om”, Mihai Demetriade, 2024, ed. Polirom, Iași, pag. 238
TVR: „Cei asemenea lui Marin Chiriță nu au încă un loc pe harta opoziției față de regimul comunist”, notați în cartea dvs.. Unde îl încadrăm pe Marin Chiriță cu viața sa?
Mihai Demetriade: Întrebarea dumneavoastră ridică problema statutului acestui om. Este ceea ce m-a interesat în primele două capitole al volumului meu, care trebuie citite ca un întreg, „Ce este acela un disident sau un opozant? Un scurt excurs interogativ”, respectiv „Unde plasăm vocea unui om obișnuit?”. În primul am prezentat, polemic, câmpul problematicii și i-am subliniat slăbiciunile. În al doilea am încercat să explic ce înseamnă, în contextul anilor ’70-’80 în RSR, un „opozant”, sau, mai exact, să propun o definiție operațională, nu normativă. Nu am vrut să descriu cum trebuie să arate un opozant, ci cum cred eu că trebuie să ajustăm conceptele ca să corespundă realităților politice ale contestării din România comunismului târziu. Am întors, pe scurt, piramida analitică cu baza în sus. Am plecat de la fapte, de la realități. Ele mi s-au părut mai relevante decât ancadramentul conceptual.
Concluzia a fost că, pregnant în ultimele două decenii, opoziția anticomunistă arată altfel decât credem azi, sau arată diferit decât au construit tabloul disidenței intelectualii cetății, după 1990. Aș spune că, mai degrabă deliberat decât conjunctural, secvențe ale rezistenței interne sau opoziției au fost marginalizate, tratate superficial sau alăturate vechii rezistențe anticomuniste din deceniile șase și șapte ale secolului XX.
În ultimii douăzeci de ani ai regimului, avem mai multe categorii socio-profesionale care acționează împotriva regimului: adolescenți, elevi sau studenți, muncitorii sau intelectualitatea tehnică. Asistăm la un alt tip de respingere a regimului, una non-ideologică, în aparență, non-politică. Acești actori care confruntă regimul nu o fac plecând de la propria lor identitate politică, pentru că nu au nici o educație în acest sens. Sunt persoane care nu-și revendică nici o tradiție. Încetase influența formatoare, atâta cât va fi fost, a generațiilor din anii ’30-’40. Dacă nu era politic, ce tip de refuz era acesta? Era, în primul rând, unul social și economic. Generațiile născute sau formate în comunism ajunseseră să-l conteste de la ceea ce acesta devenise pentru ele: un sistem restrictiv, represiv și fără nici un orizont, degradant și distructiv cu vieților lor. Unul care le rechiziționase, pur și simplu, calitatea vieții.
Erau cei care protestau nu doar împotriva sărăciei, absenței minimelor agremente ale unei vieți previzibile și normale, de la asigurarea sănătății, până la cea a educației, dar și împotriva distrugerii propriilor drepturi. Aici îl găsim pe Marin Chiriță care, sigur, este un caz excepțional. El nu are, asemeni lui Vasile Paraschiv, nici un motiv ideologic să conteste regimul. Nu este comunist, cum fusese Vasile Paraschiv, dar este un personaj care creditase transformarea egalitaristă a societății și primele promisiuni de modernizare. Asta până în punctul în care statul s-a dovedit, în substanța sa cea mai intimă, în chiar exercițiul său cotidian, în mecanica sa procedurală, abuziv.
Totul pentru Marin Chiriță, ca de altminteri și pentru Vasile Paraschiv, începe, simptomatic, cu un abuz al cărui victimă a fost. Lui Paraschiv i s-a confiscat apartamentul unde locuia, printr-o strategie clasică de corupție, fiind repartizat abuziv unui ofițer de miliție. În cazul lui Chiriță, totul pleacă de la confiscarea, în 1970, a bunurilor proprii, depozitate legal într-o cameră închiriată în Constanța. Preluarea lor abuzivă, ulterior vânzarea de către stat și deteriorarea unora dintre ele, l-au determinat pe Marin Chiriță să ceară aplicarea dreptății, pedepsirea celor vinovați pentru acest abuz. Să ceară, adică, aplicarea legii.
Ce face acest om nu este nimic excepțional. Este neobișnuit, însă, pentru regulile nescrise ale României socialiste. Este ceea ce – fără s-o intuiască, fără s-o știe, avea s-o afirme Vaclav Havel în 1977: ca cetățean, el cere respectarea statului de drept (adică a legilor statului comunist) și, prin asta, demonstrează că statul comunist nu era un stat de drept. Invocând legea și constatându-i reacțiile, demonstrezi samavolnicia regimului. Cerând ca legile să fie aplicate, pui o oglindă în fața acelui stat care nu dă doi bani pe ele. Care, în mod programatic, le sfidează.
Apelând la legi și Constituție, pui instituțiile represive ale statului să arate ce sunt ele cu adevărat: un organism extra-judiciar, extra-legal, cu propriile strategii și mijloace, cu propriile metode de acțiune, în interiorul unei ficțiuni normative care poartă, doar întâmplător, numele de „stat”. Ești, devii, astfel, un martor incomod.
Prin urmare, Marin Chiriță și alții asemeni lui ocupă locul indicat de organele represive, care știu mai bine cu cine au de-a face decât definițiile războiului rece asupra „disidenților” și „opozanților”. Instituțiile îi plasează pe radarul represiv și cred că ar trebui să le acordăm credit. Securiștii, milițienii, procurorii, judecătorii și chiar avocații știau cu cine aveau de-a face, știau pe cine condamnau sau supuneau la diferite acțiuni pedepsitoare. Cu alte cuvinte, am preferat să mă uit la realitatea cazuisticii, mai mult decât la pretenția conceptelor de a mai reprezenta azi o realitate. În termenii teoriei cunoașterii, conceptele înseși sunt doar instrumente esențialmente tranzitorii. Ele sunt, ca atare, revizuibile.
Așadar, Marin Chiriță este un om normal, un om obișnuit care se încăpățânează, însă, să-și ceară drepturile, invocând legile. Își ia în serios cetățenia socialistă. El refuză, însă, să se comporte acomodant, să renunțe, să facă pace cu opresorii, iar asta este ceva ieșit din comun, neobișnuit, date fiind costurile. Deși cazul începe prin a fi aparent banal, personajul care-l ocupă este neobișnuit, mai precis, reacțiile lui sunt neașteptate, riscante, încăpățânate, conținând costuri umane și materiale dure pentru el.
De ce o face? Dintr-un acut simț al nedreptății. Sună ciudat, poate, într-o lume relativistă, dar idealurile – indiferent cât ridicol pot aduce în spatele lor – joacă uneori un rol cheie în acțiunile noastre. Imediat după eliberarea sa din arest, în septembrie 1970, după ancheta dură a așa-zisului „furt” de bunuri, Chiriță semnează mai multe plângeri împotriva ofițerilor anchetatori, adresate Procuraturii Militare Constanța, dar și Procuraturii Generale și Comitetului Central, la București. Spre deosebire de ofițeri, el este primul care ia statul în serios.
„Energiile consumate pentru acest caz indică tocmai această anatomie represivă. Pare un caz singular, dar nu este”
TVR: Marin Chiriță a fost, practic, un simplu zilier care a reclamat o nedreptate și, în decurs de 19 ani, a ajuns să fie tratat ca o amenințare la adresa siguranței statului, devenind aproape inamicul public numărul 1. De ce o asemenea desfășurare de forțe a statului pentru a reduce la tăcere un singur om? De ce un asemenea grad de paranoia?
Mihai Demetriade: Cazul Marin Chiriță evoluează treptat, iar transformarea este, în sine, un subiect de analiză. Totul începe în 19-30 iunie 1970, odată cu descinderea și percheziția organizate la camera pe care o închiriase de la o gazdă particulară în comuna Cumpăna, de lângă Constanța. Din iunie 1970, cazul lui crește pe măsura acumulării suspiciunilor și reacțiilor agresive ale organelor represive. Urmare a percheziției cu ocazia căreia i-au fost sustrase bunurile personale, a anchetei brutale care a urmat (30 iunie – 10/15 august 1970), protagonistul nostru semnează mai multe petiții către Procuratura Militară Pitești, Procuratura Generală și Comitetul Central.
Documentele depuse la București au atras atenția Securității, alături de decizia lui de a solicita un pașaport de plecare definitivă din România. Astfel, au apărut primele informații despre el, culese de Securitate. Mai mult, cererile lui au declanșat constituirea unui dosar de cercetare a eventualelor abuzuri ale ofițerilor de miliție implicați în organizarea percheziției și în sustragerea bunurilor. Este de semnalat că ofițerii implicați în anchetarea lui, ofițerii Miliției județene Constanța, nu au făcut obiectul unui dosar de cercetare, la fel ca și procurorul care a avizat ancheta, deși – cu cea mai mare probabilitate – Marin le-a denunțat metodele violente.
Cazul a luat proporții pe măsura reacțiilor autorităților. Urmare a demersurilor victimei, după ce ofițerii vinovați sunt scoși de sub urmărire penală în două rânduri (în 14.09.1970 și 9.11.1970), ulterior, tardiv și cinic, adică inutil, cazul este definitiv închis (9.07.1975). În loc să se cumințească, după comunicarea scoaterii de sub urmărire penală a ofițerilor de miliție și avertizarea lui pentru adrese „șicanatorii” trimise instituțiilor statului și Partidului, Marin a continuat să trimită petiții. Asta a declanșat răpirea lui violentă din 5 septembrie 1971. Apoi, mușamalizarea răpirii prin invocarea unei așa-zise boli mintale, între 6-16.09.1971. Gestul Procuraturii din 1975 de a constata, tardiv, vinovăția ofițerilor simultan cu încetarea acțiunii penale împotriva lor, pentru că faptele tocmai fuseseră amnistiate, efect al Decretului nr. 110 din 1974, l-a transformat pe Chiriță dintr-o victimă într-un opozant. Ce s-a întâmplat ulterior, și mă refer aici la scrisorile către Nicolae Ceaușescu adresate de el în iarna 1977-1978, respectiv gestul deschis de protest din 27 septembrie 1979 au adus Securitatea violent în scenă.
Statul ajunge să construiască agresiv în jurul lui Marin Chiriță profilul unui opozant amenințător, desfășurând multiple strategii de neutralizare, de la răpire, internări succesive în secții și azile de psihiatrie, până la succesivele încarcerări contravenționale, în toamna lui 1979, respectiv în septembrie 1984.
De ce face statul asta? În orice caz, nu din cauza unor amenințări reale pe care le putea prezenta victima. Ci pentru că organele represive rostogolesc, de la un document la altul, o culpabilitate politică în creștere. Practic, ele construiesc o „amenințare”, profilând agresiv obiectivul „Docherul”. Fac asta pentru că natura regimului a fost una esențial represivă. În mod curent, tratarea extrateritorialității opoziției era una violentă. Cel care ajungea să conteste ordinea politică, care refuza să consimtă, care nu semna contractul social al obedienței, era pedepsit.
Energiile consumate pentru acest caz indică tocmai această anatomie represivă, nu caracterul amenințător al lui Marin Chiriță. Dar developează și efectul de buclă continuă al violenței, o ecuație internă a relației simbiotice dintre Partid și Securitate. Eforturile logistice, de la ofițeri de filaj, informatori, ofițeri ai Serviciului Informații Interne din cadrul Securității Argeș, ofițerul penalist al compartimentului de cercetare penală din cadrul aceleiași Securități, milițieni, procurori, judecători, diverși cetățeni atrași în vodevilul violenței și răzbunării în cei 19 ani de urmărire informativă, sunt explicate prin natura statului. Ele, eforturile, stau mărturie pentru natura statului comunist.
Pare un caz singular și o excepție, dar nu este. Toate situațiile de acest tip aveau desfășurarea asta in crescendo. Statul, care să ne amintim, era o autocrație politică comunistă, exista doar pentru că era o întreprindere violentă. Ordinea politică se menținea și era garantată doar prin măsurile represive folosite și în cazul Marin.
Carte poștală trimisă de Marin Chiriță comandantului Penitenciarului Râmnicu Vâlcea, în care condamnă „teroarea comunistă”. În acest protest, el arată cum a fost condamnat pe nedrept la doi ani de închisoare contravențională și îl anunță pe șeful penitenciarului că vrea să intre în greva foamei în semn de protest. Sursă: ANCSAS, fond Informativ, dosar nr. 208315, vol. 1, f. 62, „Țara unui singur om”, Mihai Demetriade, ed. Polirom, Iași, 2024, p. 255
„Tocmai agresivitatea Securității, Miliției, Procuraturii și a organelor de Partid l-au determinat să nu renunțe” în cei 19 ani
TVR: Dumneavoastră spuneți că nu este un disident, ci mai degrabă, un rezistent. De ce?
Mihai Demetriade: Definițiile disidenței folosite în spațiul ex-comunist provin, de fapt, integral din lectura occidentală asupra a ceea ce părea un monolit ideologic în Estul ocupat, inclusiv în URSS. Occidentalii, începând din anii ’60 ai secolului trecut, au încercat să valorifice diferitele formule de contestare ale regimurilor comuniste, inițial din URSS, într-o formulă mai decisivă.
Disidentul era cel care adresa direct puterea și formula o alternativă. Era, cu alte cuvinte, în lectura occidentală, repet, o posibilă realitate înlocuitoare a puterii, o alternativă la comunism, o formă de opoziție politică. În realitate, mișcările de contestare din lagărul comunist, în cea mai mare măsură, nu au vizat răsturnarea acestor regimuri, nu și-au propus deloc asta, ci se vedeau ca formule mai curând reformiste ale comunismului. Nimeni nu-și exersa imaginația într-atât încât să creioneze un sfârșit al comunismului, ca atare. Prin urmare, lectura occidentală a „disidenței”, cei care au inventat, de fapt, termenul, a fost primită cu mefiență în Est. Teoreticienii ruși, cehi, polonezi, inclusiv români, au refuzat haina acestui concept. Acesta e prima parte a răspunsului la întrebarea dumneavoastră.
A doua parte este dată de faptul că realitatea contestării regimului în cazul Chiriță nu se încadrează în limitele politologice ale termenului disident. El este un opozant, un termen mai potrivit decât cel de rezistent, întrucât „rezistentul” acceptă să continue o realitate politică anterioară comunismului, la care aderase sau i se părea legitimă, iar ceea ce face el în comunism este să „reziste”. Termenul „rezistent” se aplică mai degrabă acțiunilor de la sfârșitul anilor ’40 și a anilor ’50. Marin Chiriță alege să nu consimtă, să se revolte, să se opună, el nu continuă nimic, nu are nici o baricadă, alta decât propria convingere și certitudinea unor drepturi legale încălcate.
TVR: Documentându-i viața lui Marin Chiriță și încercând să îl înțelegeți, cum vă explicați încăpățânarea sa de până în ultima clipă? Totuși, a trăit la limita sărăciei, a făcut cancer, a suportat abuzuri imense, internări, lipsa unei stabilități, șicane cu locurile de muncă, bătăi, imposibilitatea de a-și contacta familia. Care credeți că au fost resorturile sale ultime care l-au făcut să nu plece din țară?
Mihai Demetriade: Este o întrebare foarte bună, pe care mi-am pus-o și eu. Un răspuns de primă instanță ar fi că pentru anumiți oameni sentimentul intolerabilului funcționează atunci când cotele lui ating niveluri greu de suportat. O explicație pragmatică ar consta în suita nedreptăților, de la confiscarea abuzivă a bunurilor personale în vara lui 1970, urmată de anchetarea ilegală, evacuarea din Constanța, succesivele internări în secțiile neuropsihiatrice și refuzul obstinat, între 1970 și 1975 de a-i trage la răspundere pe cei dovediți vinovați (mă refer aici la ofițerii de miliție care i-au organizat percheziția și preluarea bunurilor din locuința închiriată), recunoscuți astfel de chiar procurorul de caz, până la suita injoncțiunilor Securității, începând cu februarie 1978, până în 1989.
După un asemenea travaliu represiv, lipsit de concesii din partea organelor statului, Marin Chiriță a fost determinat să devină ce nu și-a dorit sau imaginat niciodată: un opozant. Aș spune, mai mult, tocmai agresivitatea Securității, Miliției, Procuraturii și a organelor de Partid l-au determinat să nu renunțe. Deși structurile statului comunist ar fi fost înțelept să facă un pas în lateral, să renunțe la diferitele acțiuni de supraveghere, control, intimidare, constrângere, iată că nu au făcut-o. Asta ar fi a doua explicație, pe lângă cea subiectivă sau existențială, legată de ce anume admiți să suporți și ce nu.
Ar exista și a treia posibilă explicație a încăpățânării. Chiriță ajunsese, prin forța împrejurărilor, un om singur, care nu mai avea nimic de pierdut. Asta, paradoxal, l-a ținut în viață, dar l-a și determinat să nu cedeze. Un similar ingredient îl regăsim și la Vasile Paraschiv, care, deși avea familie împreună cu el, prin care Securitatea a încercat, fără succes, să-l liniștească sau controleze, a continuat să-și urmărească obiectivele.
„A nu avea nimic de pierdut” este o formă a disperării în care te poate izola o dictatură. O recluziune aproape tragică, fără speranță. Alta decât certitudinea că propriile principii nu sunt tranzacționabile. Uneori, „insula” asta, s-o numim așa, poate sta ca argument și suport pentru „resorturile sale intime”, cum le numiți.
„Ecuația represivă este consensuală, solidară, complice. Securitatea n-ar fi putut niciodată să-și realizeze operațiunile fără sprijinul continuu, consistent și tenace al agenturii, al rețelei informative, al semenilor noștri, colegi, rude, prieteni”
TVR: Deși știm că statul comunist s-a bazat pe turnătoriile pe care cetățenii le făceau și voluntar la Securitate, este aproape de necrezut cum Marin Chiriță a fost înconjurat în exclusivitate de turnători, începând cu vecinii, rudele și chiar și poștașul, care la un moment dat era singurul care îi mai intra în curte. Cum vă explicați că toți acei oameni îi voiau răul într-o asemenea măsură? Toți credeau sau aveau ceva de câștigat turnându-l pe el?
Mihai Demetriade: Investigând dimensiunea asta, m-a interesat cum arată, în realitate, o anumită ecuație represivă. Nu e ca și cum am înțelege, plecând de la tabloul maniheist sau strict dihotomic în care cetățenii sau „poporul” aveau un adversar privilegiat, la Securitate mă refer, iar cele două așa-zise tabere s-ar situa în opoziție. N-a fost așa. În realitate, ecuația represivă este consensuală, solidară, complice. Securitatea n-ar fi putut niciodată să-și realizeze operațiunile fără sprijinul continuu, consistent și tenace al agenturii, al rețelei informative, al semenilor noștri, colegi, rude, prieteni.
Într-un fel, doar asta explică anumite tablouri tragice, cu consecințe umane complicate, pentru că straturile intimității, slăbiciunile, zona de protecție a fiecăruia e păzită de cei apropiați, rude, prieteni, oameni cărora le încredințăm siguranța noastră. Ori este destul de banal, brutal de banal aș zice, asta constituie o vulnerabilitate privilegiată pentru orice serviciu secret. Când ai de-a face cu un serviciu secret al unei autocrații sau dictaturi ideologice, unde statul de drept este o ficțiune, lucrurile derapează. Presiunea puterii, a ideologiei, consensul lașității sau conformismului creează un ecosistem al excluderii, al stigmatizării pentru cei care refuză acest „contract social”.
Informatorii din cazul Marin Chiriță au diferite motivații, de la răzbunarea împotriva unui personaj atipic, care refuza „intrarea în rând”, care „făcea comuna de râs”, cum spune o rudă de-a lui Chiriță la un moment dat, până la obediență și certitudinea că fac lucruri necesare și normale, că slujesc republica socialistă. Sau, pur și simplu, că îi administrează o pedeapsă recalcitrantului, împreună cu statul.
Răul este un rezultat colectiv, în acest caz. Nimeni nu e inocent în această șaradă sinistră. În realitate, nu există inocență, ea a fost evacuată de mecanica ritualului conformist și de abdicarea etică. Și nu este ca și cum cei care colaboraseră cu Securitatea nu știau ce fac. Cei care acceptă să scrie, manu propria, Occidentului scrisori denigratorii împotriva lui Marin Chiriță, în mod evident false, știu foarte bine ce fac. Uneori disprețul, ura, indiferența, lipsa de empatie, nevoia de recunoaștere, resentimentul sunt combustibilul perfect pentru polițiile politice ale statelor totalitare. Ele explică motivațiile informatorilor din cazul Chiriță.
TVR: Mai este un episod pe care îl găsesc tulburător în carte: modul în care i-au otrăvit până și câinele, lăsându-l chiar complet singur. Cum vi s-a părut dvs. când ați citit prima oară în documente aceste lucruri?
Mihai Demetriade: Este un episod care, însoțit de descrierea lui într-o scrisoare a lui Marin către rudele lui deja exilate în Australia, o scrisoare care nu a mai ajuns niciodată, fiind „retrasă din circuitul poștal” de Securitate, m-a impresionat profund. Într-un fel, este un nivel al cruzimii pe care nu-l realizează, nu-l atinge Securitatea, ci aliații ei. Consătenii. Și nici măcar nu cred că au fost puși să facă asta, deși nu exclud.
Cred că au făcut-o doar pentru a-i face rău, în chip simplu, materialmente banal. Există în asta, trebuie s-o recunosc, un rafinament al cruzimii care te pune pe gânduri. Poți distruge un om, aș spune destul de ușor, omorîndu-i animalul apropiat, esențial vulnerabil și nevinovat. În cazul lui Marin, câinele Lulache era singurul lui sprijin, cum singur o spune. Este o lovitură indirectă, redutabilă, cum s-a dovedit, de altfel, momentul marcându-l profund pe Marin. Criminalul știe că lovește în imposibilitatea câinelui de a se putea apăra, în inocența lui și, astfel, în tot ceea ce Marin Chiriță nu poate controla și apăra.
La certitudinea protagonistului că „nu ar avea nimic de pierdut”, prin această otrăvire a câinelui, s-a dovedit că o asemenea lume va găsi totdeauna ceva a cărui pierdere să te doară. Momentul, pentru mine, are un rol cheie în economia volumului. Distrugerea a ceea ce nu (mai) poți apăra este o demonstrație definitivă a înfrângerii.
8 februarie 1991, ultima zi cunoscută din viața lui Marin Chiriță
TVR: După publicarea cărții, ați primit vreun semn de la fiul lui Marin Chiriță? Ați reușit să discutați cu el?
Mihai Demetriade: Am încercat asta înainte de publicare, așa cum am povestit în carte. Am încercat să-l sun pe numerele de telefon pe care le lăsase la CNSAS pentru contact, fără succes. S-a dovedit că ele erau înregistrate pe un SIM al unei cartele pre-pay, care expirase. I-am scris un email, care s-a întors cu mesajul unei adrese, între timp, inactuale. Am luat legătura, în 22 ianuarie 2023, cu Consulatul General al României din Sydney, fără nici un rezultat însă.
TVR: Cred că este o întrebare pe care mulți cititori și-au pus-o: ați reușit să mai aflați ceva referitor la ce s-a întâmplat cu Marin Chiriță, după dispariția din 1991.
Mihai Demetriade: Investigațiile făcute de mine, în prealabilul publicării, au presupus corespondențe cu mai multe instituții ale statului, pentru a putea clarifica și lămuri mai multe aspecte ale cazului. Instituțiile au răspuns, așa cum am scris de altfel în volum, prompt și profesionist. Direcția Generală pentru Evidența Persoanelor mi-a comunicat, în iunie 2023, că nu a identificat certificatul de deces al lui Chiriță Marin făcând suplimentare investigații pentru lămurirea problemei, fără rezultat însă. Prin urmare, dincolo de ziua de 8 februarie 1991, ultima dată când am informații despre el, nu mai știu nimic în legătură cu soarta opozantului. În 1991 avea 61 de ani și era bolnav. Față de această ultimă fotografie a evenimentelor, de la publicarea volumului, nu am informații suplimentare.
În ultimii 20 de ani ai regimului comunist, tot mai multe cazuri de internări forțate în spitalele de psihiatrie
TVR: Îl percep pe Marin Chiriță ca pe exponentul represiunii statului comunist asupra omului simplu. Avem o estimare privind numărul de oameni care au fost terorizați de Securitate, alături de restul aparatului represiv, și internați cu forța în spitalele psihiatrice în perioada comunistă? Când a început internarea în spitalele de psihiatrie să devină o practică a regimului? După 1964, când, oficial, nu mai aveam deținuți politici?
Mihai Demetriade: Practica internărilor în spitale de psihiatrie, secții de psihiatrie ale diferitelor spitale sau sanatorii de specialitate începe, de fapt, ca strategie, încă din anii ’50, cu tot ce a presupus asta, de la tratamente cu diferite neuroleptice, violență carcerală, izolare în medii agresive, până la disciplinarea sanitară. Trebuie spus că metoda a fost folosită în întreg lagărul comunist, România nu este o excepție.
Toate aceste internări se făceau, în acel prim interval, în aripi izolate ale spitalelor, în regim conspirat, sub un strict control al Securității, al medicilor și al asistenților implicați. Dacă în acea perioadă strategia a avut un caracter mai curând excepțional, după octombrie 1968, odată cu celebra cuvântare a lui Nicolae Ceaușescu prilejuită de ceremoniile deschiderii noului an universitar, când a spus: „Sigur, nebuni se mai pot găsi și se vor găsi întotdeauna. Dar pentru nebuni societatea noastră socialistă dispune de mijloacele necesare, inclusiv de cămașă de forță”, organele represive ale statului au recunoscut în strategia izolării în stabilimentele psihiatrice o metodă foarte eficace.
Cazurile cresc în ultimele două decenii comuniste, pe fondul efortului regimului de la București de a disimula represiunea. Nu știm însă numărul exact al celor care au avut de suferit în urma acestor practici și suntem departe de a putea înainta o situație clară. Nu avem nici o condamnare penală a vreunui medic psihiatru implicat în instrumentarea politică a propriei profesii, nici chiar în cazuri bine documentate, cum este cel al opozantului Vasile Paraschiv.
Cerere de filaj din partea unui șef al Securității Argeș pentru Marin Chiruță. Sursă: „Țara unui singur om”, Mihai Demetriade, ed. Polirom, Iași, 2024
TVR: Cât de cunoscută este, în prezent, la nivelul societății noastre, această practică a internării la psihiatrie a persoanelor care contestau regimul comunist?
Mihai Demetriade: La nivel academic este destul de cunoscută, însă doar în liniile ei mari. La nivelul societății mi-e greu să vă dau un răspuns, dar înclin să cred că este extrem de puțin cunoscută, ca multe din strategiile subversive ale regimului comunist. Cele mai solide informații și cea mai riguroasă expertiză le datorăm regretatului Ion Vianu, cel care, în calitatea lui de medic, a denunțat practica psihiatriei politice, atât în țară, cât și în exil.
A existat, în 1994, pe lângă Parlamentul României, o Comisie pentru Cercetarea Abuzurilor, care a cuprins și această cazuistică specială, limitată, însă, la voința victimelor de a-și comunica dramele. Prin urmare, a fost doar un început, lipsit de altă finalitate decât stricta documentare. Nici spațiul academic nu stă mai bine. Nu există nici o sinteză credibilă a temei, cu atât mai puțin una documentată. Aș spune că, exceptând pionieratul lui Ion Vianu, nimeni nu s-a înhămat la o analiză sistematică. Principalul impediment e constituit de dificultatea accesului la arhivele spitalelor, atâta cât s-au păstrat, și la cele ale Miliției, prin intermediul căreia se realizau expertizările și internările abuzive.
„Toată lumea vorbește și măsoară nostalgia. Este o cale greșită, în opinia mea. Ar trebui măsurată loialitatea față de valorile lumii libere”
TVR: În lumina cercetărilor pe care le faceți, cum percepeți sondajele de opinie care apar periodic în spațiul public și care arată un procent mare al românilor care consideră că a fost benefic comunismul? Oare poveștile celor care au suferit de pe urma regimului comunist nu reușesc să modifice percepția generală asupra „binefacerilor” comunismului?
Mihai Demetriade: Sincer, nu-mi este deloc clar ce anume măsoară aceste sondaje. Dacă măsoară simpla nostalgie, aș spune că este o confuzie firească între ceea ce numim „trecut”, cu aerul că atingem acea realitate „obiectivă” și sinteza subiectivă în care-l scufundăm, inevitabil. Nostalgiile sunt legitime și fac parte din marile strategii subiective ale uitării.
Altceva ar trebui, cred, să ne îngrijoreze. Nu nostalgiile compensative, care mobilează trecutul cu ingrediente agreabile, îndepărtând pe cele dure și complicate, ci faptul că nu asociem acelui timp semnele represiunii. Am uitat, pe scurt, că puteai fi ridicat de acasă oricând, sub orice pretext, de multe ori fără nici un mijloc de apărare. Am uitat că ceea ce azi numim garanții constituționale, erau atunci o poveste ridicolă. Nimeni nu garanta nimic. Partidul și instituțiile represive erau deasupra legii. Am uitat că puteai fi închis, atunci când erau implicate motive politice, inclusiv în anii ’80, fără posibilitatea reală a apărării, fără o reprezentare avocațială eficientă, ceea ce e de neconceput azi.
Uităm absența atâtor drepturi pe care astăzi le luăm ca pe un dat (de la dreptul de asociere, de exprimare, de întrunire, de călătorie ș.a.m.d). Am uitat că femeile puteau muri în propriile locuințe sau diferite spații insalubre doar pentru că doreau să nu decidă alții pentru corpurile lor. Am uitat că puteam fi internați, fără vreo afecțiune, într-un stabiliment neuro-spihiatric, numai pentru că răscolisem consensul general și contestasem supremația Partidului.
Nu cred că este o amnezie întâmplătoare, iar aici voi șoca, poate, prin ce spun. Cred că pasiunea pentru libertate este o excepție, nu sunt deloc convins că și-au dorit-o foarte mulți. Am mai spus-o public, în Decembrie 1989 a ieșit o minoritate în stradă. Majoritatea aștepta în spatele perdelelor, ca să vadă „în ce cade” situația, cum se așază lucrurile, cine sunt „fraierii” care o să suporte consecințele curajului lor „iresponsabil”.
Prin urmare, nu cred că democrația sau lumea liberă a fost un deziderat larg împărtășit în 1989. Regimul s-a prăbușit sub imensa presiune economică și socială, nu sub tirul aspirațiilor spre libertate. Doar o minoritate a visat asta, spre lauda ei, iar unii au plătit prețul suprem pentru libertate. Așadar, faptul că nu asociem, că nu identificăm atunci represiunea și încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, înseamnă – implicit – că azi nu realizăm beneficiile lumii libere, nu suntem recunoscători pentru ele.
Relativismul contemporan nu se datorează nostalgiei, cât lipsei discernământului și unei lecturi superficiale a comunismului și represiunii. Toată lumea vorbește și măsoară nostalgia. Este o cale greșită, în opinia mea. Ar trebui măsurată loialitatea față de valorile lumii libere. Dacă s-a măsura asta, vom avea mari surprize.
Fiul lui Marin Chiriță, Ion, protestând în Australia față de condițiile în care era ținut tatăl său în România. Imagine din „Canberra Times”, p.17. Cazul lui Marin Chiriță a iscat un conflict diplomatic între România comunistă și Australia. Sursă: „Țara unui singur om”, Mihai Demetriade, ed. Polirom, Iași, 2024
Citiți și: 9 octombrie, Ziua Națională a Comemorării Victimelor Holocaustului din România
„Răscumpărarea greșelilor, în problematica Holocaustului și a complicității cu mișcarea fascistă autohtonă, nu poate rămâne o afacere privată”
TVR: În vara acestui an, un subiect care a fost îndelung dezbătut în spațiul public a fost decizia Bisericii Ortodoxe Române de a canoniza și câțiva preoți care au avut legături cu Mișcarea Legionară sau au fost șefi de cuib – Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea sau Ilie Lăcătușu (Aici, poziția Institutului pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel”). BOR a susținut atunci că unul dintre criteriile care au fost luate în considerare pentru canonizare a fost și ca preotul să fie „mărturisitor al lui Hristos în temnițele comuniste”. Dvs. cum citiți o astfel de decizie? Cum ar trebui să ne raportăm, din perspectivă laică, la acești „sfinți ai închisorilor”? Se poate trece cu vederea susținerea/ aderarea la o mișcare de extremă dreapta dacă o persoană a fost anticomunistă?
Mihai Demetriade: În opinia mea, decizia BOR este o greșeală istorică și o eroare etică și de diplomație publică. Istorică pentru că nu sunt deloc convins, știind câteva din dosarele canonizaților, cine a articulat sintezele documentare, astfel încât aceste voci au devenit, brusc, solvabile. Analiza Bisericii, deși a asumat erorile „de tinerețe” ale protagoniștilor, le-a trecut la pasivul menit transformării lor spirituale, schimbării sufletești, metanoiei. Ori aici apare un ingredient-cheie, care face trecerea la cea de a doua eroare, cea etică. Făcându-i sfinți, ei devin prin asta modele publice, repere etice.
Schimbarea lor la față, însă, prin canonizare încetează să mai fie doar o afacere privată, a lor cu Dumnezeu sau a lor cu Biserica. Ea devine, trebuie să devină pentru Biserica care-i canonizează, o afacere publică. Transferarea argumentului „transformării spirituale” ca unul general valabil, public, atot-relevant pentru societatea căreia, indirect, i se adresează, este o eroare. Evidența acestei „transformări” este doar un act de credință. Biserica l-a asumat și creditat ca atare.
Nu este deloc clar, pentru mine, cum a fost validată această schimbarea a conștiinței. Acești oameni și-au asumat vreodată public erorile de judecată și acțiune? Au acționat ei, public, vreodată, în sensul actual al canonizării, adică în sensul condamnării fascismului românesc și a propriilor derapaje? Toate aparențele publice ne spun că asta nu s-a întâmplat. Nici comunicarea Bisericii în problemă nu a ajutat la lămurirea acestei probleme, pentru că nu a transferat public prezumatele mărturisiri ale candidaților la sințenie. Spun asta, pentru că abia în recunoaștere rezidă iertarea.
Răscumpărarea greșelilor, în problematica Holocaustului și a complicității cu mișcarea fascistă autohtonă, nu poate rămâne o afacere privată și nu poți pretinde că ar fi irelevantă recunoașterea publică a propriilor derapaje. Existența victimelor Holocaustului, dar și vasta complicitate publică la ecuația genocidară (Mișcarea Legionară și aliații ei) te obligă la o prudență etică, ca să nu spun delicatețe preventivă. Nimic nu poate fi tratat în registru privat, așa cum a realizat BOR. Complicitatea fascistă a celor canonizați, de la participare directă, până la însușirea și propagarea unor conținuturi antisemite, puternic xenofobe (la Stăniloaie, de pildă, în celebrul lui volum „Ortodoxie și românism”, apărut în 1939 la Sibiu, dar nu numai) nu mai este de mult o afacere internă a Bisericii. Recunoașterea de care aminteam este o așteptare legitimă a societății.
Permiteți-mi să reiau, mai jos, câteva gânduri pe care le-am scris pe Facebook la momentul anunțării deciziei BOR.
„Astfel, Biserica acționează prezumând că domeniul ei este autonom, prin raport cu societatea și cu statul. Este canonizarea o afacere integral privată a Bisericii? Eu cred că toate afacerile publice ne privesc îndeobște. Statul democratic este deasupra cultelor. Constituția este deasupra dreptului canonic. Aș propune aici o foarte scurtă observație: canonizările își pot permite să fie afaceri private dacă ele nu afectează valorile statului.
Ori eu cred că prin canonizarea unor legionari valorile statului sunt afectate. Pentru că transformarea într-un model a unor oameni care și-au pus energiile în slujba terorismului politic, poate însemna, de fapt, o legitimare a legionarismului. Din păcate, alături de indivizi, le este canonizată și memoria. Memoria fascistă. Știu că BOR nu și-a dorit asta, dar absența prudenței și a unui exercițiu delicat al raportării la sensibilitățile societății și la valorile statului democratic sunt de natură să mă îngrijoreze. Avem, așadar, un efect pervers: canonizarea devine o formă de validare, prin nenumire, inexplicită, prin nedenunțare, a acestui trecut sumbru.
Nu poți decupa faptele bune, transformarea individului etc., ca și cum destinul acelui om s-ar fi derulat într-un clopot de sticlă.
El vine, destinul și omul, cu toată istoria lui/lor iar societatea e nevoită, azi, să înțeleagă din gestul Bisericii, mai curând cauționarea și omisiunea, decât dreptatea și adevărul”.
