REPORTAJ-ANALIZA
De ce ajunge o victimă să fie învinovățită când este hărțuită? Cum își construiește un agresor contextul în care își legitimează faptele? Cum ne putem apăra de hărțuire și cum putem combate acest fenomen?
Acuzațiile de hărțuire sexuală care îi vizează pe sociologii Alfred Bulai și Marius Pieleanu, profesori la SNSPA, au readus în spațiul public discuțiile despre agresiuni în mediul educațional.
Astfel, unul din doi elevi/studenți a trecut prin cel puțin o formă de hărțuire sexuală în timpul școlii. 41 la sută dintre cei care au mărturisit că au fost victimele hărțuirii erau minori în momentul abuzului, arată cel mai extins studiu exploratoriu privind hărțuirea în sistemul de învățământ din România, realizat de organizația ANAIS și Rise Project, în 2023.
Cheia pentru oprirea cazurilor de hărțuire o reprezintă educația de la vârste cât mai mici, pentru a recunoaște un agresor și pentru a cere ajutor fără frică, și construirea unei comunități în care oamenii să se simtă sprijiniți, pentru a putea trece peste un episod de abuz.
Victima unui caz de hărțuire poate avea nevoie de ani de terapie, în care se luptă cu sindromul de stres posttraumatic, sentimentele de vină și rușine, precum și etichetele puse de cei din jur.
Un abuz petrecut în copilărie, nemărturisit, va însoți persoana și în viața adultă, predispunând-o la probleme sociale, precum relații abuzive, consum de substanțe, automutilare.
Cei trei experți cu care TVR a discutat despre fenomenul hărțuirii sunt cercetătoarea Elena Trifan, doctor în sociologie, care a realizat cel mai amplu studiu exploratoriu privind hărțuirea în mediul educațional, psihologul Mihaela Dinu, care coordonează la „Salvați Copiii” programele privind copilul victimă a violenței, și psihologul Daniel David, rectorul Universității „Babeș Bolyai” din Cluj.
TVR le propune cititorilor atât o analiză a fenomenului hărțuirii sexuale, cât și o serie de sfaturi care îi pot ajuta pe adulți să decodifice semnele care indică un abuz asupra unui copil sau adolescent.
Totodată, TVR publică și mărturia cercetătoarei Elena Trifan, care i-a fost studentă lui Alfred Bulai între 2008 și 2011. Ea a povestit cum profesorul a creat un cadru în care studenții nu mai percepeau ca semnale de alarmă întrebările nepotrivite, temele în care li se cerea, de exemplu, să justifice un viol sau ierarhizarea tinerilor după atractivitate. Bulai a susținut că temele sunt legate de „aspecte publice” ale meseriei de sociolog.
„Sunt mândră de studentele mele”
„Gândindu-mă la cazul Bulai, eu sunt foarte mândră de studentele pe care le-am avut, pentru că ele au fost cele care au semnalat situația, comparativ cu generația mea, care a trecut prin situații similare, dar care nu a îndrăznit (să semnaleze, n.r.)”, arată, într-un interviu pentru tvr.ro, cercetătoarea Elena Trifan, doctor în sociologie și cadru didactic asociat al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA).
Elena Trifan este autoarea cercetării „Harta hărțuirii sexuale”, care analizează situația hărțurii în mediul educațional din România, făcând cel mai amplu studiu exploratoriu pe această temă. Au participat 530 de studenți și 114 profesori de la Universitățile Babeș-Bolyai din Cluj, Universitatea din București și Universitatea din Sibiu, precum și elevi din cinci licee din Novaci, Constanța, Bârlad, Brănești și Sibiu.
„Am vrut să avem un punct de pornire. Acum avem această cifră. Este o aproximare pe care trebuie să o acceptăm, este un subiect foarte delicat, care cu greu poate fi măsurat. Am vrut să atragem atenția asupra acestui fenomen, dar ne-am dorit și să avem niște schimbări: știam dintr-o altă cercetare, făcută de FILIA, că universitățile și liceele nu sunt pregătite cu măsuri de protecție pentru victime, nici de schimbare a codurilor de etică și de introducere a unor spații de consiliere psihologică și juridică pentru persoanele care trec prin acest fel de situații, dar și spații de informare, atât pentru profesori, cât și pentru studenți. Nu există nici o măsură proactivă de prevenire, deși am asistat la multe situații de abuz care ieșeau la suprafață”, continuă Elena Trifan.
Cercetarea realizată de Centrul FILIA în 2022 arăta interesul scăzut pe care universitățile îl aveau față de hărțuirea sexuală, în contextul în care Consiliul de Etică și Management Universitar primise o singură sesizare de hărțuire sexuală în cinci ani, iar din cele 85 de coduri de etică analizate în cercetare, doar în 38 era menționată și hărțuirea sexuală, iar doar 12 ofereau și o definiție, însă „destul de abstractă și greu de înțeles în urma unor exemple”.
Acest lucru, deși în spațiul public nu au lipsit deloc dezvăluirile despre cazuri de hărțuire petrecute în mediul educațional. Din anul 2024: profesorul Alexandru Matei, de la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov, fiul poetei Angela Marinescu le-ar fi trimis mesaje cu avansuri sexuale mai multor studente, pe parcursul mai multor ani. Matei a admis, pentru Scena9, doar că a avut un „comportament inadecvat”.
Lectorul universitar Horea Mihai Bădău, de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (Universitatea din București), ar fi hărțuit zeci de studente. Jurnaliștii de la RISE Project au strâns mărturii de la peste 40 de studente și studenți din 10 generații. Bădău a respins acuzațiile, dar și-a dat demisia de la facultate în luna aprilie a acestui an.
Sociologii Alfred Bulai și Marius Pieleanu se află, în această perioadă, în mijlocul unor anchete penale deschise in rem (pentru faptă), pentru folosirea abuzivă a funcției în scop sexual și agresiune sexuală, după anchetele publicate de Snoop.ro și Investigatoria. Zeci de foste și actuale studente au povestit despre avansurile pe care cei doi le-ar fi făcut, jocurile de putere și umilințele la care erau supuse. Bulai, care a negat acuzațiile, a fost dat afară de la SNSPA, în timp ce Pieleanu a acuzat un „linșaj mediatic”, susținând că va pleca de la universitate.
Actualizări despre dosarele penale care îi vizează pe cei doi sociologi citiți pe site-ul TVR INFO, aici.
Între alte cazuri recent mediatizate, în iulie 2024, un profesor de religie din Baia Mare a fost arestat preventiv pentru 30 de zile, pentru agresiune sexuală, după ce i-ar fi trimis mesaje cu conținut sexual unei eleve de clasa a X-a. Nici cazurile cu profesoare agresate de elevi nu lipsesc: profesoara de engleză hărțuită sexual de elevii ei, în comuna Brebu, Prahova, sau profesoara de limba japoneză din București, înjunghiată de elevul ei de 17 ani.
Constrânși să întrețină relații sexuale pentru note, propuneri de jocuri cu tentă sexuală la școală
În cercetarea realizată de Elena Trifan, 55 la sută dintre studenții și elevii participanți au răspuns că au cunoștință de cazuri de abuzuri sexuale, sechestrare și violuri petrecute în mediul școlar. Potrivit datelor validate, de cele mai multe ori, hărțuirea a avut loc între colegi. Totuși, 11 la sută dintre respondenți arată că au primit amenințări și au fost constrânși să întrețină relații sexuale pentru a putea fi evaluați la școală sau facultate. În ceea ce privește victimele violurilor, în 51 la sută dintre cazuri victimele sunt fete, iar în 45 la sută, băieți.
Cea mai frecventă formă de hărțuire sexuală cu care se confruntă elevii o reprezintă glumele/comentariile indecente, iar în 90 la sută dintre cazuri acestea sunt făcute de băieți/bărbați (dintre care 27 la sută profesori). Țintele glumelor deocheate au fost în 70 la sută dintre cazuri fete/femei. În 30 la sută dintre cazuri, respondenții vorbesc despre ciupituri, mângâieri, atingeri nedorite (20 la sută din partea cadrelor didactice, 70 la sută din partea colegilor). O pătrime au primit mesaje sau emailuri cu tentă sexuală, cei mai mulți destinatari (83 la sută) fiind bărbați.
13 la sută dintre respondenți au primit propuneri de jocuri cu tentă sexuală în timpul orelor și li s-au oferit droguri. În 14 la sută dintre cazuri, invitația a venit de la un cadru didactic.
Pe de altă parte, doar 33 la sută dintre profesori consideră că sunt frecvente cazurile de hărțuire sexuală în mediul educațional, iar cel mai mic procent se înregistrează în rândul profesorilor bărbați (25 la sută).
Și în mediul familial copiii au probleme. În statisticile Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA) sunt peste 5.200 de cazuri de abuz fizic, emoțional, sexual, neglijare, exploatare prin muncă, sexuală sau pentru comiterea de infracțiuni. Peste 4.300 s-au petrecut în familie, iar peste 250, în instituțiile de învățământ.
Cele mai multe au fost la grupele de vârste 10-13 ani (peste 1.200) și 14-17 ani (peste 1.700). Distribuția genului: 2.361 de victime băieți și 2.918 victime fete, cu diferențe semnificative în ceea ce privește abuzul sexual (43 de băieți și 427 de fete) și exploatarea pentru comiterea unor infracțiuni (23 de băieți și cinci fete).
De ce atât de multe de cazuri de hărțuire și violență?
„O bună parte din aceste comportamente erau considerate firești, normale - mai ales violența la adresa copiilor și femeilor, hărțuirea la adresa femeilor, multă vreme am considerat – și nu doar neapărat în România, cumva mai toate avem experiențe de hărțuire sexuală, emoțională sau bullying, care nu au fost luate în serios de societate - că e ceva cu care trebuie să ne obișnuim.
Eu așa am crescut și, mai ales, părinții noștri așa au crescut: că nu prea avem ce să facem în aceste contexte și suntem de cele mai multe ori descurajate să atragem atenția asupra acestor fenomene.
Iar când erau scoase la suprafață, exista acest «victim blaming» („a învinovăți victima”, n.r.), pentru că oamenii se așteaptă fie ca victima să aibă acest comportament vehement - « nu,nu », să fie foarte prezentă și să plece imediat din situație, ceea ce știm că nu se poate întâmpla în toate cazurile și chiar și când se întâmplă, câteodată, lucrurile devin și mai violente și hărțuirea e și mai gravă”, explică Elena Trifan, pentru tvr.ro.
Cercetătoarea subliniază că predomină „o lipsă de încredere în orice fel de instituție, de la familie la Poliție, de a lua în considerare plângerile și nemulțumirile femeilor. În multe dintre situații, pentru că se întâmplă în familie, în general, și comunitatea refuză să acționeze”.
De altfel, explicațiile ei se oglindesc și în datele cercetării despre hărțuire: în 90 la sută dintre cazurile de hărțuire, copiii și tinerii nu au raportat incidentele la Poliție și sub o treime au spus familiei, cei mai mulți alegând să împărtășească episodul grupului de prieteni (60 la sută).
De ce ajung victimele să fie învinovățite pentru că au fost hărțuite
Psihologul Daniel David, rector al Universității „Babeș Bolyai” din Cluj, arată, pentru tvr.ro, că victimele ajung să fie blamate din cauza cadrului psihocultural în care se definesc rolurile de „agresor” și „victimă”: „În unele societăți, unde poziția de putere este văzută în termeni de „șef”, nu de „reprezentant”, există tendința de a culpabiliza mai mult și victimele”.
Așa se explică și datele din cercetarea „Harta hărțuirii sexuale”, potrivit cărora numai 47 la sută din respondenți sunt de părere că agresorul este de vină pentru actul de hărțuire sexuală, iar peste jumătate dintre respondenți aruncă vina și pe victimă și pe contextul în care a avut loc incidentul.
De aceea, funcționează în continuare și cultura tăcerii, în care victimele nu spun prin ce trec, spune doctorul în sociologie Elena Trifan.
Cercetătoarea Elena Trifan, doctor în sociologie și cadru didactic asociat la SNSPA. Sursă foto: Arhiva personală
„Din lipsa educației, care e legată de felul în care privim interacțiunile de genul acesta. Există o rușine legată de relațiile amoroase, plus stigma la adresa femeilor și învinovățirea victimei. Este o dublă stigmă (prin care trece victima, n.r.): «Te-ai pus singură în situația asta, în care nu trebuia să te afli ca femeie». Funcționează și rușinea, și învinovățirea.
Nu-mi dau seama dacă am putea să spunem că societatea noastră este mai violentă decât altele, dar este o certitudine că măsurile de protecție și de prevenție s-au luat mai încet decât în alte cazuri și sunt generații întregi care s-au obișnuit, cumva, că asta e realitatea și că singurele forme de protecție sunt să ne creăm rețelele noastre de suport ca femei, fără să implicăm alte persoane: poate bărbați care nu ne vor susține sau oameni în poziții de putere.
Și presa joacă un rol important, pentru felul în care conduce dezbaterile publice pe această temă, dar și emisiunile de tip reality-show difuzate la TV, unde se normalizează discursul de tipul «domnule, a făcut și ea ceva», mai arată Elena Trifan.
În cazurile de abuz, „nu există argument de tip «a provocat, și-a căutat-o». Niciodată, victima nu este vinovată când vorbim despre abuz. Vinovat e doar abuzatorul”, continuă și psihologul Mihaela Dinu, de la „Salvați Copiii”.
„Faptul că ai supraviețuit te face să te simți altfel decât victimă. În loc de milă, primești demnitate”
„Este foarte greu de dus o etichetă de abuz sexual, pe lângă faptul că rănește în profunzime victima și poate avea repercusiuni extrem de mari, vorbim de eticheta socială că «se află» - și nu neapărat în mediul rural, ci și în urbanul mic: «Ce vor spune vecinii? Ce vor spune cei de la școală? Ce va spune nu-știu-ce rudă?». Frica aceasta de ce vor spune ceilalți, cum mă vor privi intră în ceea ce se numește „vulnerabilizarea victimei”, o vulnerabilizare și mai mare decât situația existentă”, atrage atenția psihologul Mihaela Dinu.
Și cercetătoarea Elena Trifan vorbește despre responsabilitatea care se pune pe umerii victimelor și acuzarea lor de către opinia publică: „Din păcate, percepția aceasta se menține: « De ce n-ai făcut și tu ceva? De ce n-ai plecat?». Mai ales în cazurile de violență domestică, se pune foarte multă responsabilitate pe umerii victimelor. Și la cazuri ale unor vedete care au fost hărțuite care la emisiuni erau întrebate: « De ce ai rămas în situația respectivă?», iar răspunsul lor era că nu mai voiau să discute despre asta. Nu e un mod corect de a pune problema, pentru că, dacă înțelegi exact cum funcționează fenomenul de hărțuire, îți dai seama că, cu cât e mai grav, devine din ce în ce mai greu să poți să pleci.
Mi se pare mai mult o lipsă de empatie și de înțelegere a fenomenului și am observat că apare această situație când persoanele încearcă să se pună în situația victimei spun că «eu aș fi plecat imediat, nu mi s-ar fi întâmplat niciodată», dar e clar că persoanele respective nu au trecut prin evenimente similare, ca să poată înțelege cât de greu este să pleci sau să reacționezi, mai ales că formele de hărțuire se întîmplă mai ales când este un dezechilibru de putere – de funcție, în context de muncă.
Într-o societate unde femeile sunt discriminate prin toți indicatorii, e clar că bărbații sunt cei care sunt într-o poziție de putere și, dacă adăugăm și partea cu victimele care sunt învinovățite, deja este destul de greu să ieși din poziția în care ești pusă și e destul de greu să spui lucrurile care ți se întâmplă, pentru că și a recunoaște că ești victimă e un proces greu.
Din acest motiv, multe persoane preferă termenul de « supraviețuitor /-oare», pentru că « victimă» are o încărcătură – și e adevărat nu mai ai nici o putere în momentul ăla, dar faptul că ai supraviețuit te face să te simți altfel decât victimă – în loc de milă, primești demnitate, poate e un sentiment pe care tu îl dorești”.
În statisticile Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA) sunt peste 5.200 de cazuri de abuz fizic, emoțional, sexual, neglijare, exploatare prin muncă, sexuală sau pentru comiterea de infracțiuni. Sursă foto: Shutterstock
Cercetătoarea Elena Trifan, despre cazul Bulai: „Erau red flag-uri, dar nu știam ca atare”
Elena Trifan i-a fost studentă lui Alfred Bulai între 2008 și 2011. Ea povestește, în interviul acordat tvr.ro, cât de greu i-a fost să identifice atunci semnalele greșite pe care sociologul le transmitea studenților, pentru că, în baza raporturilor de putere, profesorul „a construit un context în care ne-a negat indicatorii noștri de common sense (bun-simț) care ne-ar fi făcut să ne dăm seama că lucrurile nu sunt ok”.
Ea spune că, în urma interacțiunilor cu profesorul, i-a fost afectată încrederea în sine și i-a fost greu să rămână în universitate. Pe vremea când era studentă, simțea că „nimeni nu o să mă asculte”.
„Eu nu am trecut prin incidente de hărțuire sexuală, au fost la o limită a invadării intimității și hărțuire emoțională, dar, pentru că am avut aceste incidente absolut nefericite, am putut să îmi dau seama ce fel de personaj este. Când am aflat lucrurile și mai groaznice pe care le-a făcut, nu mi-a trecut prin cap că poate să aibă o asemenea amploare, dar are sens, având în vedere ce am discutat mai devreme despre cultura tăcerii – că nu luăm în serios femeile, cum mi s-a părut și mie atunci: faptul că nimeni nu o să mă asculte. Cu temele, el mă punea să vorbesc despre mine. Atunci, era un red flag (semnal de alarmă, n.r.), dar nu știam ca atare.
Personal, cred că mi-a afectat foarte mult stima de sine și mi-a fost mult mai greu să rămân prezentă în universitate. Am încercat să evit orice colaborare cu el, după ce mi-am dat seama că era în neregulă.
Mi-a neaccentuat neîncrederea de sine, nu discutam niciodată lucruri academice, doar lucruri personale, care mă făceau să mă simt inconfortabil ca persoană și în nici un caz (lucruri care priveau, n.r.) un viitor sociolog”, arată cercetătoarea.
Ea spune că simțea că profesorul nu îi oferă credit pentru activitatea profesională. „În mintea mea, toate întâlnirile erau legate de domeniul profesional. E un sentiment foarte ciudat, mă discredita pe mine ca persoană, atât personal, cât și profesional, cu atât mai puțin aveam încredere în mine că aș fi putut să fiu un sociolog bun.
Avea un discurs pe care mergea: te schimbi și personal, ca să poți să fii sociolog și trebuie să ai curaj să faci aceste lucruri, să ieși din zona ta de confort și să fii o personalitate foarte expansivă și să poți să treci peste orice, lucruri pe care eu simțeam că nu le pot face și el, când simțea o vulnerabilitate, marșa destul de mult pe lucrurile astea: că nu ești suficient de bună, că ești o persoană ștearsă. Aceste lucruri le-a spus și victimelor sale, constant, până când le-a dus în punctul în care să își dorească să demonstreze că sunt diferite, lucruri pe care le-am simțit și eu în studenție, din partea lui”, arată Trifan.
„Nu știu cum a reușit să ne dea la o parte toate sistemele de alarmă”
„Niciodată, în situațiile în care am fost pusă la cursuri, (când ne cerea, n.r.) lucruri mai nepotrivite, nu am avut reacția asta: că nu e normal să ne ceară să ne ordonăm în funcție de atractivitate, să ne ceară să fim mai îndrăznețe ca femei, nu e normal să existe o temă la un curs care să justifice violul (n.r., tema pe care a primit-o la cursul de „Comunicare socială” a fost „De ce violul nu ar trebui să fie pedepsit”).
A construit un context în care ne-a negat indicatorii noștri de common sense (bun-simț), care ne-ar fi făcut să ne dăm seama că lucrurile nu sunt ok: nu, că sociologii trebuie să poată să facă asta, de parcă am fi ..., nu știu cum a reușit să ne dea la o parte toate sistemele de alarmă și toți să fim cumva de acord sau maxim să discutăm în pauze ce s-a întâmplat, dar nu să ne gândim că este inacceptabil.
Mă uit la mine de atunci; bine, contează și vârsta, acum, din postura de profesoară, când aud lucrurile astea, când îmi spune un student că i s-a întâmplat, deja mi se pare incredibil. Dar atunci nu le vedeam așa, din cauza condiției lui și pentru tot contextul de care am povestit”, explică profesoara universitară Elena Trifan.
Alfred Bulai a declarat, la momentul publicării investigației Snoop.ro, despre temele date studenților săi, că „sunt legate de modul în care (studenții) văd diferite lucruri. (…) Asta înseamnă sociologie publică, să poți explica publicului larg anumite teme” și că ordonarea în funcție de atractivitate „este un gen de autoraportare la modul în care se privesc unii pe alții”.
Mentalitatea se schimbă. Tot mai mulți oameni sancționează violența acum, față de începutul anilor 2000
Deși cifrele privind incidența hărțuirii sexuale în mediul educațional rămân ridicate, cercetătoarea Elena Trifan este de părere că sunt semne de îmbunătățire, tocmai pentru că, acum, studentele semnalează public situațiile: „Educația a contat foarte mult, cred că a venit prin surse informale – grupuri de discuții, TikTok, Instagram. Este și o schimbare la nivel de societate, ONG-urile sunt prezente în spațiul public, fac campanii de informare, explică ce înseamnă relațiile sănătoase.
Ar fi bine să avem campanii mai ample, la nivel de stat și discuții mai multe în spațiul public – la TV, pe bloguri, în ziare și online; în puține cazuri îmi amintesc de discuții sănătoase despre acest gen de subiecte”.
Opinia Elenei Trifan este confirmată și de datele din Barometrul violenței de gen din 2022, realizat de Centrul Filia, cu cercetătorii Ionela Băluță și Claudiu Tufiș: gradul de intoleranță față de violența fizică, verbală și sexuală este mult mai mare în 2022 față de 2003.
Spre exemplu, în 2003, doar 28 la sută dintre respondenți considerau foarte grav că o femeie este amenințată de partenerul ei, în timp ce, în 2022, 75 la sută consideră acest lucru foarte grav. Cu toate acestea, studiul atrage atenția că respondenții nu par să înțeleagă sau să cunoască ideea de consimțământ în cazul minorilor.
Mai mult, o situație cărora respondenților nu li se pare foarte problematică este cea în care un profesor le spune studenților glume cu tentă sexuală în sala de curs – 12 la sută consideră că e puțin sau deloc gravă, deci acceptabilă, în timp ce 59 la sută o consideră foarte gravă. Autorii menționau în raport: „Glumițele sunt cele mai acceptate forme de violență împotriva fetelor și femeilor”.
De altfel, Elena Trifan subliniază că, dincolo de cazurile punctuale de hărțuire scoase la lumină în spațiul public, este important să discutăm despre fenomenul social care i-a permis unui abuzator să facă asta: este nevoie de o educație socială și generală și ca aceste subiecte să fie împinse pe agenda publică.
Prevenție prin educație
În mediul educațional, nu trebuie să ne ferim de un agresor, ci trebuie „să ne exercităm drepturile față de o astfel de persoană, pentru a o trage la răspundere și a o scoate din sistem”, explică psihologul Daniel David, rectorul UBB.
„Din anul I, studenții trebuie să-și știe drepturile și modalitățile de exercitare a lor. Acest lucru trebuie comunicat atât pe linia organizațiilor studențești (ex. reprezentanții studenților), cât și a profesorilor (ex. tutorii de an). Procedurile de definire și de exercitare trebuie să fie definite de celeritate-transparență-cele mai riguroase practici internaționale, combinând aspecte legal-etice și de consiliere/asistență psihologică, în context flexibil al sesizărilor anonime (care trebuie să atragă analize exploratorii individuale și/sau de sistem) și a protecției/confidențialității (acolo unde se cere și este), adaugă Daniel David.
Psihologul Daniel David, rectorul Universității „Babeș Bolyai” din Cluj. Sursă foto: danieldavid.ro
Pentru informare și educație pledează și cercetătoarea Elena Trifan și psihologul Mihaela Dinu.
„Educația sexuală este unul din instrumente (pentru a preveni cazurile de hărțuire, n.r.). Dacă în familie nu există discuții despre ce înseamnă un comportament acceptabil, ce este consimțământul, ar trebui să existe măcar în mediul școlar.
Educația sexuală nu înseamnă doar protejarea de transmiterea unor boli, ci înseamnă și o gestionare a relațiilor cu orice persoană care îți face rău. În unele cazuri, chiar și agresorii ar putea să înțeleagă că unele acțiuni pe care le fac sau pe care ajung să le facă le săvârșesc pentru că le-au văzut la băieții mai mari sau la tații lor și nu sunt comportamente ok și, așa, să înțeleagă ce creează în victimele lor când ei au aceste comportamente.
Cred că de aici ar trebui să plecăm: educația relațională, nici nu trebuie să conțină cuvântul „sexuală”, care să explice foarte clar conceptele „consimțământ”, „hărțuire”, „constrângere”, identificarea oricărei forme de abuz.
Nu doar femeile trec prin asta, din cercetarea pe care am făcut-o, a reieșit că bărbații spun cel mai puțin, pentru că simt cumva că își pierd din masculinitate, din putere, când recunosc că au trecut printr-o situație de acest fel”, arată Elena Trifan, doctor în sociologie.
Cercetătoarea atrage atenția că este nevoie de construirea unei comunități în care oamenii să își găsească sprijin, iar instituțiile de forță ar trebui să aibă mai multe polițiste implicate în gestionarea acestor cazuri, să se uite mai atent la context, să lucreze cu asistenți sociali, cu sociologi și psihologi atunci când primesc o plângere de hărțuire sexuală sau de violență domestică.
Și psihologul Mihaela Dinu arată că „trebuie să ne întoarcem iar la educație, la a spune, a recunoaște, a nu ne mai ascunde după partea de vină și rușine. Nu ne ajută cu nimic, nu este o rezolvare.
Partea de educație pentru sănătate este extrem de importantă de la vârste extrem de mici, de la grădiniță. În momentul în care copilul poate să verbalizeze, de atunci pot să îi transmit niște informații care să îi fie de ajutor pentru protecția lui.
Psihologul Mihaela Dinu, care coordonează la „Salvați Copiii” programele privind copilul victimă a violenței. Sursă imagine: Salvați Copiii
A-l învăța partea de educație sexuală nu înseamnă că îl învăț să facă sex. Îl învăț să se protejeze și să recunoască ce este în neregulă. Îi transmit ceea ce numim noi „în normalitate” și, astfel, va putea să se protejeze. Dacă el nu cunoaște, nu are informații, rămâne în cercul vicios. Abuzatorii sunt decodificatori emoționali. Imediat își recunosc victima, au niște caracteristici după care o caută.
Ce pot să fac atunci? Prevenție. Transmit informații care, pe viitor, pot să îl protejeze. Și asta se poate face prin școală – prin educație, sistematizat, transmis de o persoană de încredere. Vorbesc de școala mică, nu de facultate, când deja se întâmplă, vorbesc de familie, de deschiderea părinților de a transmite informații către copil, să nu mai existe acest subiect tabu: « lasă că îi spun când face 20 de ani». Nu, trebuie să îi spun de la vârste mici ce înseamnă și partea de sexualitate, și nu în ultimul rând, prin mass-media, prin campanii de informare”.
Psihologul Mihaela Dinu conchide: Prevenire prin „educație - relaționare în familie - mass-media”.
În partea a doua a analizei, puteți citi mai multe despre semnele care arată că un copil trece printr-un episod de hărțuire și ce pot face părinții pentru a-l ajuta.
Citiți și: Care sunt semnele care arată că un copil este victima hărțuirii și ce pot face părinții
Sursă foto main: Shutterstock
