TVR 2, TVR HD şi TVRplus.ro difuzează  luni, 30 decembrie , de la  ora 20.10 , în premieră,  piesa „ O noapte furtunoasă” (I.L. Caragiale)

„O noapte furtunoasă” este o producţie TVR realizată anul acesta în studiourile Televiziunii Române, sub coordonarea artistică a regizorului Mihai Manolescu.

Regizorul producţiei TVR spune povestea piesei, din spatele camerelor de filmat.

TVR: Cum aţi construit spectacolul? Care a fost/este viziunea dvs.?

Mihai Manolescu: Când e vorba de Caragiale, lucrurile devin incitante, pentru că personajele lui au tendinţa să iasă din operă şi să se amestece printre cetăţenii contemporani cu o dezinvoltură absolut năucitoare. Neicuşorii şi puicuşorii nu se lasă nici disciplinaţi, nici îndrumaţi, ei îşi caută un portal prin care moravurile din vremea lor comunică cu cele din vremea noastră  şi… p-aci ţi-e drumul. Pas de-i mai deosebeşte de ipochimenii căţăraţi în funcţii sau adăpostiţi confortabil la umbră de tacla! De astă dată, s-au repezit în lumea noastră pe lunecuşul unei desfrânate violenţe, indusă şi cultivată parcă de psiho-psihiştii care-i  îndeamnă pe clienţii lor, că pacienţi nu le putem zice: „Daţi frâu liber instinctelor! Nu vă reprimaţi pornirile violente, ca să nu vă nevrozaţi! Ripostaţi! Exteriorizaţi-vă! Destresaţi-vă  turtind, lovind, smulgând, urlând, bătând, muşcând, omorând! Că mai bine să plângă mama lui decât mama ta!” Din această pătimaşă dezlănţuire, încurajată parcă de toate cutumele şi ordonanţele de urgenţă sau de neurgenţă, personajele ies eliberate, senine, instalate confortabil  în serenitatea veşniciei lor din Opera lui Nenea Iancu: ne-au pasat nouă patimile lor! Să le purtăm sănătoşi! Să ne agresăm sănătoşi! Să ne vedem… vindecaţi! Scape cine se poate stăpâni!

Salut cu toată bucuria iniţiativa Casei de Producţie TVR de a relansa fluxul de producţii proprii de spectacole de Teatru Tv. Cred că din această sintagmă s-a născut viziunea acestui spectacol. Cum să fac astăzi teatru Tv? Ce e aia, teatru Tv? Nu e film, nu e telenovelă, nu e sitcom, e teatru tv.  Adică o piesă (veche) povestită unor (tele)spectatori noi. Cum să fac asta? Nenea Iancu mi-a sărit cu generozitate în ajutor. La un moment al piesei, plasează o indicaţie care ne spune că unul dintre personaje adresează o propoziţie direct „către public”. Acest îndemn la convenţia declarată m-a incitat să adresez povestirea teatrală direct publicului. Personajele se mint între ele dar încearcă să ne mintă şi pe noi, spectatorii! Uneori se prefac: noi, spectatorii, nu existăm! Alteori ni se adresează direct! Vin şi se adresează camerei tv ca să-l „privească” pe telespectator în ochi! Ca să se facă înţelese şi crezute! Şi, pe lângă mâna de ajutor a Autorului, am beneficiat şi de tot entuziasmul tuturor artiştilor care au făptuit împreună cu mine acest recurs la teatralitate cu mijloace tv! Am înregistrat un spectacol care se desfăşoară într-un decor de teatru amplasat în mod vădit într-un studio tv. Actorii joacă o piesă de teatru în faţa unor camere tv şi se lasă influenţaţi de propria imaginaţie, în care au loc nişte reacţii ale publicului, care se vor naşte în casele telespectatorilor în momentul difuzării spectacolului. Aşadar, există teatru şi există televiziune! Să sperăm că vor exista şi foarte mulţi tele-spectatori de tele-teatru! Cortina! Motor!

TVR: A fost greu/uşor să regizaţi spectacolul „O noapte furtunoasă”, care cunoaşte şi alte montări?

M. M.: E adevărat, piesa a cunoscut multe montări. Eu însumi sunt la a treia!  La cam zece ani distanţă. Nu a fost vorba niciodată de o reeditare, de o suplimentare de tiraj. De fiecare dată, am considerat-o ceva inedit! Un spectacol cu o piesă de teatru este întâlnirea dintre acea piesă şi lume, la un moment dat.  Lumea se mai schimbă. Regizorul, care şi el se mai schimbă, nu trebuie decât să organizeze această întâlnire dintre publicul unui moment şi piesă. Să spună acea poveste, evaluând clipă de clipă felul în care este receptat mesajul. Să găsească punctele comune de interes ale publicului cu piesa. Această piesă nu e greu de regizat, pentru că e o poveste incitantă despre oameni cu apucături recognoscibile, care sunt percepute altfel de contemporanii noştri decât de cei ai autorului. Un mic exemplu se impune: pe vremea lui Nenea Iancu, în formularele de recensământ al populaţiei nu exista, nu era de conceput că poate exista, referitor la starea civilă, varianta „consensualitate”. Cred că nu ne-au influenţat prea mult soluţiile din spectacolele anterioare nici pe mine, nici pe actori, pentru că ne-am propus să spunem povestea piesei într-un anumit fel şi acest fel şi-a selectat singur soluţiile. Am ales să punem oglinda acestei piese în faţa unui public din ce în ce mai familiarizat cu violenţa, care, uneori, adoră să se oripileze şi să incrimineze violenţa din jur cu o vehemenţă… violentă!  Piesa rămâne aceeaşi oglindă, însă unghiul sub care o expunem face vizibile aspecte care se aflau dincolo de periferia perspectivei. Aşadar a fost uşor!

TVR: Ce ne puteţi spune despre personaje? Cum aţi colaborat cu actorii?

M.M.: Personajele acestei piese sunt nişte oameni încrâncenaţi. Când vor ceva, vor cu tot dinadinsul. Ele, personajele, sunt pătimaşe. Şi se mândresc cu asta: „ştii cum m-a făcut pe mine Dumnezeu” – zic ele, deşi apucăturile ar lăsa să se creadă că au existat şi intervenţii ulterioare ale unui co-autor căruia e recomandabil să nu-i rostim numele căzut în dizgraţie. Şi nu sunt dispuse să evolueze, să se schimbe, modifice, transforme. Niciun risc să le atingă metanoia. Şi sunt graţioase în grobianismul lor, ca orice personaje de comedie respectabilă. Au un farmec izvorât din intransigenţa de tip juvenil. Şi sunt surprinzătoare. Uneori, la repetiţie, o iau razna: ies de pe făgaşul trasat de regizor, scapă de sub controlul pilotului-actor care-l conduce şi o iau pe coclauri într-o direcţie nebănuită, tamponându-se, de cele mai multe ori, de SUBLIM.

Actorii sunt, în general, nişte oameni adorabili, dispuşi să renunţe la sine pentru a găzdui în fiinţa lor, temporar, alte personalităţi – PERSONAJELE. Aceste personaje se instalează cu dezinvoltură în zestrea cultural-temperamentală a actorului şi-i parazitează momente bune de existenţă! În mod particular, actorii cu care am avut bucuria să conlucrez de această dată s-au dovedit a fi animaţi de o generozitate artistică absolut excepţională care i-a făcut să ofere personajelor lui Caragiale găzduire în fiinţa lor. Şi mie mi-au îngăduit să îi însoţesc în demersul lor cu spiritul meu de aventură, care îi mai abătea de la itinerariul omologat. Le sunt recunoscător actorilor care s-au „dedat” la Caragiale cu mare bucurie. Care bucurie şi la voi să fie! Paradoxul  lui Caragiale este că, deşi îţi pare foarte familiar, te surprinde prin actualitate. Personajele lui sunt atât de vii încât se adaptează la realităţi pe care autorul nici nu le bănuia. Cred că principalul numitor comun al echipei artistice formate din actori şi din profesioniştii de televiziune a fost disponibilitatea de a experimenta modalităţi şi soluţii insolite.

TVR: Ati mai regizat teatru la TVR? Dacă da, ce a însemnat pentru dvs. să lucraţi din nou, teatru TV, la TVR?

M.M.: Întâlnirea mea cu Teatrul Tv a început mai demult, în vremea în care profesionişti de marcă ai TVR au preluat spectacole realizate de mine la Teatrul Naţional din Bucureşti, Teatrul de Comedie, Teatrul Naţional din Tg. Mureş. Asistând şi participând la aceste preluări, am deprins mijloace specifice teatrului tv. Apoi am experimentat genul în scheciuri cu actori pe care le-am realizat în TVR cu prilejul unor emisiuni ocazionale sau curente. Mi-am preluat singur spectacolul SONATĂ PENTRU SAXOFON ŞI EVA de la Teatru Naţional Bucureşti. Acum trei ani am realizat primul meu spectacol de teatru tv produs ca atare în studiourile TVR – NĂPASTA de I.L.Caragiale, cu Medeea Marinescu, Vlad Ivanov, Dan Bordeianu şi Tudor Gheorghe. Doamne, ce bucurie să lucrezi cu oameni de asemenea calibru uman şi artistic! A fost un mare succes şi s-a redifuzat copios.

Îmi place să lucrez teatru Tv. Îmi place să pregătesc spectacolul împreună cu colaboratorii din TVR, mă onorează să-i consider prieteni. Şi, în timp ce lucrezi, te gândeşti cum să te faci înţeles mai bine de toţi acei spectatori care aşteaptă de la tine să-i surprinzi, chiar dacă piesa e arhicunoscută. Teatrul Tv pentru mine înseamnă o responsabilitate care îmi produce multă bucurie.