RECOMANDARI
Puterea cuvântului rostit sau scris. Blestemul era una dintre practicile la care apelau românii secolelor trecute. Joi, 28 noiembrie, de la 23.30, la „Istorii ascunse”, antropologi, istorici, scriitori și teologi analizează relația dintre români și blestem de-a lungul veacurilor.
Blestemul a primit de-a lungul timpului mai multe definiții și cele mai multe dintre acestea sunt construite având drept nucleu puterea cuvântului. Rostit sau scris.
Joi, 28 noiembrie, de la 23.30, la „Istorii ascunse”, antropologi, istorici, scriitori și teologi analizează relația dintre români și blestem de-a lungul veacurilor. Îi provoacă Cristina Băican, realizatorul seriei de reportaje care ne descoperă la TVR 1 poveştile ţesute în jurul unor întâmplări, locuri sau comunităţi, poveşti care înlesnesc accesul către o zonă originală, magică şi contradictorie în acelaşi timp.
În spaţiul românesc, legendele şi miturile au conturat de-a lungul secolelor un melanj infinit în care adevărurile istorice se împletesc cu credinţe populare şi practici străvechi.
Blestemul face parte din categoria termenilor care, de-a lungul timpului, au reușit să înmagazineze un amalgam de particularități. Pe de-o parte, caracteristici specifice unei comunități restrânse și, în același timp, să descrie trăsături ce defineau o societate întreagă. Indiferent de provinciile istorice, blestemul era una dintre practicile la care apelau românii secolelor trecute.
Din perspectiva specialiștilor, Evul Mediu pare a fi perioada în care credințele magico - religioase au atins un prim apogeu, după care, în secolele următoare este remarcat un curs sinusoidal al acestora, cel mai probabil influențat și de transformările religioase și filozofice. În centrul acestor transformări se afla preotul ortodox. Spre exemplu, principele Transilvaniei, Rackotzy, dă o lege prin care interzice preoților români să mai afurisească. Mai târziu, în septembrie 1699, cancelarul Ardealului, spune într-un decret guvernamental că „pentru afurisanii, se dojeneşte vlădica cel românesc“. În veacurile următoare, Gheorghe Șincai, în lucrarea publicată la 1800, „Învățătura firească spre surparea superstiției norodului”, se străduiește să clarifice că anumite fenome au o explicație naturală. În secolul al 19-lea, eforturile de emancipare sunt continuate în toate cultele. Spre exemplu, Andrei Șaguna, mitropolitul ortodox al Transilvaniei, în încercarea sa de a înlătura obiceiurile urâte ale preoților, trimite mai multe circulare ce conțineau reguli de conduită destinate clerului.
Cei care au studiat fenomenul sunt de părere că în secolul al XVIII-lea, cărțile de blestem, cele în care sunt tipărite efectiv maledicțiile, sporesc numeric pe teritoriul actual al României. Cumva, de-a lungul timpului, la nivelul mentalului colectiv se face o diferențiere clară între dimensiunea ofensivă și cea protectivă a unui blestem.
Multe dintre bibliotecile României păstrează și astăzi cărți tipărite în urmă cu veacuri, cărți ai căror proprietari au simțit nevoia să le apere; de furt sau de distrugere cu ajutorul blestemelor sau afuriseniilor. Însemnările marginale de pe vechile cărți, tipărite între secolele XVI și XIX confirmă faptul că această practică era destul de răspândită în comunitățile românești. Astfel de cărți se găsesc și astăzi în bibliotecile vechilor muzee din România.
Cel mai des pomeniţi în afurisenii sunt cei 318 episcopi care au participat la Conciliul Ecumenic de la Niceea din anul 325, „soborul între carele s-au afurisit Arie necredinciosul”. Arie a fost unul dintre episcopi care, datorită opiniilor sale, a intrat în conflict cu ceilalţi clerici din adunare şi a fost anatemat. El a murit la Constantinopol în anul 336, iar moartea sa violentă a fost considerată rezultat al afuriseniei pronunţată de soborul de preoți la Niceea.
Producător & Realizator: Cristina Băican
Imagine: Rafael Vasilcin, Marius Danci
Montaj: Călin Constantin
