Când un musafir care vedea pentru prima oară biblioteca lui Umberto Eco îl întreba dacă a citit toate cărțile de pe rafturi, scriitorul răspundea: „Nu, astea sunt cărțile pe care trebuie să le citesc săptămâna viitoare”. Alteori, chestionat cu infatuare dacă a citit o carte celebră, Umberto Eco spunea: „Eu scriu, nu citesc”. Din relaxarea și ironia savantului italian putem împrumuta calmul de a aborda subiectul considerat de unii catastrofalo-apocaliptic al destinului cărții și al lecturii.
După ce a văzut un film, unui scriitor i-a venit ideea unei mașinării care să-l ajute să citească mai repede și mai mult, un fel de e-book și e-reader avant la lettre. Primul film sonor din 1927 l-a îngrijorat atât de tare pe scriitorul american Bob Brown (1886-1959) încât a publicat, trei ani mai târziu, un eseu într-o revistă a avangardei pariziene. Titlul scrierii lui era The Readies. Deși filmul american Cântărețul de jazz nu era 100% sonor, ci avea sunet sincron doar în părțile muzicale și în câteva dialoguri (inclusiv replica „Stai puțin, încă n-ai auzit nimic!”), impactul lui în rândul spectatorilor vremii a fost unul uriaș: în industria filmului, în percepția publicului și, iată, în mintea scriitorilor care și-au dat seama de ritmul în care urma să evolueze lumea. Viteza a ceea ce însemnau Lectură și Vizual se schimbase.
Cuvântul „readies” desemna o mașină de citit rapid, iar Brown îi îndemna pe cititorii eseului să uite, pentru o clipă, de „medievalul cuvânt Book/Carte” și să-și fixeze „ochiul mental pe mereu prezentul viitor și să admire o mașină de citit care va revitaliza interesul pentru Arta Optică a Scrisului.“ Brown își imagina, în 1930, cum acest dispozitiv portabil și alimentat electric îi va permite să citească un roman de 100.000 de cuvinte în 10 minute.
Un alt pas important în Odiseea e-bookului este consemnat în 1949. Istoria nu a putut ignora meritul unei profesoare din Spania, Ángela Ruiz Robles, care a elaborat ceea ce ea a numit Enciclopedia Mecanică și care era un reader automat. I-a ajutat mult pe elevii ei cu acest aparat care la nivel mondial nu s-a putut răspândi, pentru că, fără finanțare și popularizare a proiectului, dispozitivul nu a devenit cunoscut.
Abia în 1971 este consemnată nașterea e-bookului, pe al cărui certificat este scris numele lui Michael Hart. Dornic să încurajeze cititul și să descurajeze analfabetismul, Hart, student la University of Illinois, a introdus manual, într-o rețea digitală de unde să poată fi descărcate gratuit, texte precum Declarația de Independență, Constituția SUA și romanul Alice în Țara Minunilor, alături de alte câteva sute de titluri, mai ales din literatura clasică. El a creat Project Gutenberg, prima bibliotecă digitală, cu e-bookuri disponibile gratuit pe internet.
Cu sinceritate, despre bucuria de a citi
Tot dintr-o îngrijorare, ca în cazul lui Brown, și tot din lumea filmului a apărut în librării, în biblioteci și de 16 ani în conștiința cititorilor cartea în care scenaristul și dramaturgul Jean-Claude Carrière (1931- 2021) își exprima gândurile despre prezentul și viitorul cărții și al lecturii, în dialog cu Umberto Eco (1932 - 2016), schimb de idei pe care l-a consemnat Jean-Philippe de Tonnac, în N’espérez pas vous débarrasser des livres (Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi), Ed. Grasset, 2009. Jean-Claude Carrière a făcut carieră, ca să provoc un joc ieftin de cuvinte, ca scenarist de film, preferat timp de aproape două decenii de regizorul Luis Buñuel, dar a colaborat și cu Andrzej Wajda, Jean-Luc Godard și Milos Forman: Le Journal d'une femme de chambre (Luis Buñuel, 1964), Le Charme discret de la bourgeoisie (Luis Buñuel, 1972), Cet obscur objet du désir (Luis Buñuel, 1977), Sauve qui peut (la vie) (Jean-Luc Godard, 1980), Danton (Andrzej Wajda, 1982), Max mon amour (Nagisa Oshima, 1986), Valmont (Milos Forman, 1988).
Cu șapte ani înainte de plecarea dintre noi a lui Umberto Eco, dialogul din Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi pe care scriitorul italian l-a susținut cu amicul lui francez este un diagnostic lucid și amuzant, optimist, al cauzelor nemuririi sufletului … cărții de hârtie. Capitolele sunt structurate sub titluri precum Găinilor le-a trebuit un secol ca să învețe să nu traverseze drumul, Cărți care vor neapărat să ajungă până la noi, Nimic nu va opri vanitatea, Internet sau imposibila damnatio memoriae.
În capitolul Toate cărțile pe care nu le-am citit, Umberto Eco spune: „Cine a citit cu adevărat Biblia, de la Facere la Apocalipsă? Punând laolaltă toate fragmentele pe care le-am citit, pot să mă laud că am citit mai mult de o treime. Dar cam atât. Cu toate astea, am o idee destul de precisă despre ceea ce nu am citit. Mărturisesc că am citit Război și pace abia la vârsta de 40 de ani. Știam însă esențialul despre ea dinainte. Cine a citit O mie și una de nopți de la prima la ultima pagină? (...) Lumea e plină așadar de cărți pe care nu le-am citit, dar despre care știm aproape totul. (...)
Cunosc mai multe feluri de a răspunde cuiva care îți intră în casă pentru prima oară și, descoperind ce bibliotecă impozantă ai, nu găsește ceva mai bun de întrebat decât: „Și le-ați citit pe toate?” Un prieten al meu răspunde: „Nu, am citit mai multe”. În ce mă privește am două răspunsuri. Primul este: „Nu, astea sunt cărțile pe care trebuie să le citesc săptămâna viitoare. Cele pe care le-am citit deja sunt la universitate”. Al doilea răspuns este: „Nu, n-am citit niciuna. Altfel, de ce le-aș păstra?”
Când sunt întrebat dacă am citit o carte, răspund invariabil: „Știți, eu scriu, nu citesc”. Și toată lumea tace. Uneori întrebările sunt insistente: „Cum, nu ați citit Bâlciul Deșertăciunilor?” Am sfârșit prin a ceda acestei somații și, de trei ori, am încercat să-l citesc. De fiecare dată, romanul mi-a căzut din mâini.
Jean-Claude Carrière îi răspunde lui Umberto Eco: „Mi-ați făcut un mare serviciu, tocmai îmi propuneam să-l citesc, mulțumesc.” Carrière continuă:
„La fel mă întreb și eu dacă am văzut cu adevărat filmele pe care cred că le-am văzut. Poate că am văzut fragmente la televizor, am citit cărți despre ele. Sau cunosc rezumatul, mi-au vorbit despre ele prietenii. Memoria mea ezită între filmele pe care sigur le am văzut, cele pe care sigur nu le-am văzut și toate celelalte. (...) Vin apoi filmele pe care sigur nu le-am văzut, dar despre care pot vorbi ca și cum le-aș fi văzut. Ba chiar, uneori, cu un plus de autoritate.
(...) Și mai e o problemă. Iau, de exemplu, Castelul lui Kafka, pe care l-am citit odinioară. După aceea însă, am văzut două filme, printre care cel făcut de Michael Haneke, adaptări foarte libere după Castelul, care mi-au deformat întrucâtva prima impresie și mi-au alterat inevitabil amintirile de lectură. Credeți că de acum înainte voi mai putea privi Castelul fără să fiu influențat de viziunea celor doi cineaști? Spuneați că teatrul lui Shakespeare pe care îl citim noi astăzi este cu siguranță mai bogat decât cel pe care l-a scris dramaturgul, pentru că piesele lui au absorbit toate marile lecturi și interpretări care s-au succedat după scrierea lor. Așa cred și eu. Shakespeare se îmbogățește și se fortifică neîncetat. (pag. 200-205, Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi, Ed. Humanitas, 2010).
Cicero, papirusul și arhiva secolului XXI
În anul 44 î.Hr., Cicero, marele orator al Republicii Romane, a scris pentru fiul său Marcus o carte numită De Officiis („Despre Îndatoriri”). I-a spus cum să trăiască o viață morală, cum să echilibreze virtutea și interesul propriu. Nu toate cuvintele erau noi, De Officiis are la bază opiniile multor filosofi greci pe care Cicero îi studiase, dar ale lui ne-au rămas până astăzi. Au inspirat gânditori, demnitari, scriitori, iar Voltaire aprecia că „Nimeni nu va scrie vreodată ceva mai înțelept”.
Cuvintele cărții nu s-au schimbat, dar suportul material pe care s-au transmis ele s-a schimbat de la o perioadă la alta, după cum se metamorfozau și tehnicile vremurilor. Putem considera că De Officiis i-a fost dictat de Cicero lui Tiro, scribul său, fost sclav pe care îl eliberase. Tiro l-a scris pe un papirus după care au fost făcute mai multe copii. Secole la rând, au fost copiate și răscopiate. În Evul Mediu, călugării copiau de mână, câteva pagini pe zi, alte și alte exemplare din această operă a lui Cicero. În 1466, De Officiis a fost copiat de o mașină, în Mainz, Germania, cu un tipar al lui Johannes Fust, inițial finanțator al lui Johannes Gutenberg, căruia împreună cu Peter Schoffer „i-a preluat cea mai mare parte a afacerii” (ne ajută mult eufemismele să nu deschidem și un subcapitol despre morală în invenții și economie mondială).
Păstrat într-o arhivă americană, exemplarul de tezaur al operei lui Cicero poate fi considerat inaccesibil, dar numai fizic, în forma sa tangibilă. Copii digitale ale lucrării se pot găsi gratuit și se pot descărca spre lectură sau arhivare de către toți cititorii de pe internet și din lume, în latină, în engleză și adăugăm aici un generos Etc. (latinescul et cætera - și celelalte, și altele).
Sensul cărții, ca și-al lumii, va curge tot dinspre trecut spre viitor, cărțile vor evolua în offline și în online. Lectura și dispozitivele pentru ea se vor transforma, curiozitatea și plăcerea vor dăinui cât va trăi și omenirea, iar cartea le va satisface pe amândouă.
În fiecare zi va exista un om care în acea zi va începe să citească. Și va exista în fiecare zi un cititor al primului cuvânt din tezaurele de înțelepciune pe care le-a moștenit. În fiecare clipă va exista o primă carte citită de un om care, cuvânt cu cuvânt, își va schimba viața.
În curând, partea a articolului pe aceeași temă. Lectură plăcută!
***
Credit foto: Arhiva personală - Mădălina Ionescu, anticariat stradal, Barcelona 2009
