Artistul Valentin Tănase la "Portret de excelenţă"

RECOMANDARI

Este grafician, pictor, sculptor și critic de artă. Este considerat cel mai titrat ilustrator de carte şi de benzi desenate din România. Are peste 50 de ani de activitate, zeci de expoziții personale organizate atât în țară, cât și străinătate, multe dintre lucrările sale avându-i în centrul atenției pe domnitorii României.

”Nu mă consider un om mare, m-am considerat întotdeauna român pentru că simt româneşte şi prin tot ce am făcut am vrut să arăt că aparțin acestui neam.”

(w882) Portret de

Începând cu anul 1977, a fost prezent la majoritatea evenimentelor expoziţionale de artă organizate de Uniunea Artiştilor Plastici din România. De peste 25 de ani conduce Studioul de Arte Plastice al Armatei.

A fost decorat cu Ordinul național „Steaua României”, în grad de Ofițer, cu medalia „Regele Mihai pentru fidelitate”, cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler.

Puteți urmări în premieră interviul pe care artistul plastic VALENTIN TĂNASE l-a acordat Mihaelei Olaru la ”Portret de excelență”, pe TVR Cultural, sâmbătă, 30 noiembrie, de la ora 16:00 și duminică, 1 decembrie, de la ora 2:00.

Iată câteva extrase din acest interviu:

...Pentru mine, desenul, care este baza oricărei forme artistice, a fost al doilea limbaj. Cred că am învățat să desenez înainte de a vorbi coerent. Pictura, desenul, cultura, tot ce este legat de acest domeniu, reprezintă felul meu de a trăi.

....M-am născut la Iași, din părinții din judeţe diferite, am trăit la București și de aceea mă consider un român de pretutindeni. Oriunde m-aş afla în această țară sunt acasă. Pentru că Dumnezeu mi-a dat şansa să fac numeroase ilustrații inspirate din trecutul nostru, atunci când mă aflu în orice loc din țară și cei cu care intru în dialog află că eu am ilustrat o anumită legedă istorică, deja parcă fac parte dintr-o familie mai mare.

...Mama mea desena bine, și-ar fi dorit să facă Artele Plastice, dar erau acei ani grei, stalinismul care era atunci în floare, însă părinții și cei apropiați au sfătuit-o că o disciplină în zona artistică nu era deloc de bun augur în acele perioade. Atunci, mama mea a făcut biologie.

...Mama mea este cea care întotdeauna mi-a dat aripi, cea care m-a susţinut necondiţionat. Întotdeauna, cred că pentru oricare dintre noi, mama este primul motor în viaţă, cea care trăiește pentru fiul, pentru fiica ei, care se dăruiește total. Aşa a fost mama mea. Şi-a dorit să facă Artele Plastice, avea talent la desen, dar trimpurile și vremurile nu i-au permis să-şi dezvolte această înclinaţie. Îi datorăm mamei primul zâmbet, prima privire, primul drum în viață. Atunci când fac o lucrare important, am nevoie şi de opinia mamei mele, chiar dacă, poate, cea mai importantă opinie este aceea a soţiei.

(w882) Portret de

....În anii de liceu, câștigând un concurs de desen, mi s-a propus să mă mut la liceul de specialitate, Liceul Nicolae Tonitza din București, însă mi-a fost greu să mă despart de colegii mei de clasă și am refuzat această invitație. Inițial, doream să urmez cursurile Facultății de Arhitectură. Am făcut pregătire în acest sens, lucrurile mergeau foarte bine, dar ceva în interiorul meu îmi spunea că nu acesta este drumul meu în viaţă. Cu trei – patru luni înainte de examenele de admitere, eram în ultimul an de liceu, m-am răzgândit. Am vrut să fac Arte Plastice. Pe vremea aceea, examenul la Arte Plastice era unul foarte dificil, erau foarte puține locuri și foarte mulți candidați. Dacă stau să mă gândesc la calitatea de lucrări în pictură sau în sculptură, pot spune că pictura are prioritate pentru că este o disciplină în care artistul se poate exprima solitar. Timpul necesar realizării unei picturi este de cele mai multe ori mai scurt decât cel pe care îl solicită o sculptură. Pe de altă parte, sculptura este cu disciplină care are nevoie de asistență.

(w882) Portret de

...În anii când eram deja către adolescenţă, a apărut o nouă revistă care s-a numit “Cutezătorii”. Era în avans față de celelalte reviste...erau şi influenţele din Europa Occidentală. În acelaşi timp, primeam o revistă care era editată în Franţa, făcută sub egida Partidului Comunist Francez, care se numea “Pif”, în care erau numai benzi desenate, foarte bine realizate, cu foarte multe subiecte interesante şi aş putea să spun că această revistă m-a determinat în copilărie să-mi doresc să devin un desenator de benzi desenate.

...La începutul anului 1972, m-am dus la Redacția Cutezătorii cu o mapă de desene, au fost apreciate și atunci mi s-a dat șansa să fac o bandă desenată de două pagini închinată Unirii Principatelor, era luna ianuarie. Am făcut și coperta Revistei “Cutezătorii”. Practic debutul meu în banda desenată a fost atunci, în 1972. A fost ocazia în care am cunoscut Redacția și unul dintre cei care m-a sprijinit și mi-a devenit peste ani un bun și apropiat prieten, a fost redactorul artistic, artistul Pompiliu Dumitrescu. În 1979, când m-am dus cu propunerile mele, deja eram o persoană cunoscută și mi s-a dat acest serial care a avut, totuși, un succes, un ecou, era un fel de a face banda desenată. De la acest serial a pornit colaborarea mea continuă cu Revista “Cutezătorii”.

...Regele Mihai a fost invitat în 2003 sau 2004 la un eveniment la Cercul Militar…a remarcat portretele din expoziţie şi a dorit să cunoască autorul. Am fost invitat la Palatul Elisabeta. Pentru mine, a fost o întâlnire istorică. Regele Mihai m-a primit în cabinetul său de lucru, despre care am aflat ulterior că a fost exact locul în care a fost obligat să abdice în 1947. De atunci am început colaborarea cu Casa Regală a României. M-am bucurat şi am fost deosebit de onorat să am aprecierea regală a Regelui Mihai.

...epoca contemporană este foarte diferită decât cea în care m-am format eu. Viaţa merge înainte, lucrurile se schimbă întotdeauna. Acum, cred că tineretul este foarte mult implicat în zona aceasta digitală, de creaţie digitală, pe computer și mulţi dintre ei consideră că acest sprijin pe care îl asigură această lume digitală, îi poate scăpa de acel studiu de atelier. Eu consider în continuare că acel desen de tip clasic este necesar pentru formarea oricărui artist. Pretutindeni există şi această întoarcere la clasic pentru că cel care îşi pune un tablou în casă trebuie să aibă o comunicare, trebuie să simtă ceva, trebuie să-i facă plăcere să-l pună pe perete, dar dacă pune unul nonfigurative, poate se potriveşte cu mobilierul sau tapiţeria, dar nu are trimiterea aceea către suflet.

...dacă ar fi să o iau de la capăt, aş merge exact pe acelaşi drum. Poate uneori căutam direcţii colaterale...dar nu am niciun regret. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că drumul meu a fost jalonat și de etape și întâlniri cu oameni excepţionali, care mi-au dat acel imbold să merg înainte.

(w882) Portret de