Au trecut 89 de ani de la nașterea marelui artist Amza Pellea. Vă propunem o reîntâlnire emoționată cu el prin intermediul unui interviu de colecţie realizat de Tudor Vornicu în anul 1981.    

Pe 7 aprilie 1931, în localitatea Băileşti, din judeţul Dolj, s-a născut Amza Pellea, cel fără de care nu am fi râs cu Nea Mărin şi Veta, cel fără de care scena teatrului românesc ar fi fost cu siguranță mai săracă, iar lumea filmului românesc nu ar fi cunoscut un actor cu har, care a jucat cu atâta uşurinţa o paletă largă de roluri, de la Mihai Viteazu la Nea Mărin miliardarul.

Deşi nu mai este de multă vreme printre noi, la 89 de ani de la naşterea lui, tvr.ro vă oferă un interviu de colecţie realizat de Tudor Vornicu în anul 1981, pentru emisiunea „La sfârșit de săptămână". Sunt imagini memorabile din arhiva TVR în care Amza Pellea ne spune cum s-a născut "Nea Mărin".

„Sunt convins că orice întâmplare poate fi povestită în așa fel încât să stoarcă și lacrimi și hohote de râs. Mi se pare o trăsătură specifică poporului român acest a face haz uneori chiar de necaz”. Amza Pellea

.

***

„Amza a adorat această ţară şi chiar a refuzat să plece, atunci când era bolnav, ca să se trateze la Paris. A zis că nu vrea să moară în afara ţării, că vrea să moară acasă. A iubit acest popor, considera că este cea mai frumoasă ţară din lume şi cred că avea dreptate. Şi-ar fi dorit un viitor bun, un viitor cinstit, a crezut în steaua României, că într-o zi o să fie o ţară democratică, cu oameni frumoşi, cu oameni cinstiţi, cu oameni harnici. Da, a iubit România!.

Foarte mult timp nu l-am considerat actor, era doar tata. Incredibil, dar adevărat, l-am descoperit ca actor după ce a plecat. Mergeam cu el la filmări, eram peste tot, am asistat şi la naşterea lui Nea Mărin. Ne citea mamei şi mie toate monoloagele. Îl auzeam râzând în birou, pentru că închidea uşile când scria, apoi ne chema pe toţi să râdem. Nu am simţit când a trăit rolurile, când le-a creat. Amza era un om foarte timid şi foarte retras, iar tot procesul acesta de creaţie era în sufletul lui şi în lumea lui, nu prea avea nimeni acces. Însă, ca senzaţie, părea că totul e foarte uşor. Amza a făcut parte din categoria artiştilor care «ard». Oriunde ar fi fost, dăruia atât de mult din el, din bucurie, din suflet şi din cinste, încât chiar toată viaţa lui «a ars». Şi acasă şi pe platourile de filmare şi la teatru şi la institut… A fost aşa, ca un izvor care tot dăruia. Şi consumul acesta de lumânare superbă l-a costat. Sau nu, pentru că eu cred că lucrurile se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple şi probabil că a trebuit să plece la 52 de ani.“ Oana Pellea