LIFESTYLE

A scoate copiii din zona de confort, a-i determina să gândească critic, să cerceteze, să se mire, să tragă concluzii poate fi la îndemâna profesorului. Ce fel de formare și pregătire trebuie să aibă un profesor, pentru a ajuta copiii să gândească filosofic, aflăm de la conf. dr. Marin Bălan , de la Facultatea de Filosofie a Universitărții din București.

Cum este profesorul dincolo de reprezentările comune?

În funcție de reprezentările pe care le are asupra identității sale profesionale și disciplinare, ca și a practicii la clasă, profesorul ia mereu decizii pedagogice și didactice. În timp ce pedagogia este concentrată pe relațiile elev-elev și profesor-elev și organizarea clasei pentru învățare, didactica se referă la conținuturile disciplinelor, ținând cont de nivelul elevilor, reprezentările lor inițiale și dificultățile lor.

Sub aspect didactic, profesorul caută să înțeleagă de ce este dificil pentru elevi să-și însuşească anumite cunoștințe dintr-o disciplină și, în acest scop, este preocupat să proiecteze noi abordări. Cunoștințele specifice unei discipline nu se transmit pur și simplu, ci sunt reconstruite. De aceea, experiența, bunăvoința sau entuziasmul profesorului nu sunt suficiente.

Profesorul nu poate ignora constrângerile instituționale legate de programă sau examene. Și atunci, se va supune prescripțiilor instituționale mai degrabă decât să promoveze practici inovatoare? Va privilegia pregătirea pentru examene, oferind metode de efectuare a testelor, exerciții pregătitoare, corecturi menite să consolideze șabloanele, ca să asigure succesul? Va menține cerințe pentru un învățământ de elită sau își va adapta predarea, din perspectivă democratică, pentru toți elevii? Va pune accentul pe conținuturi sau pe dobândirea de abilități? Va alege logica predării sau pe aceea a învățării?

Vă rog să detaliați această distincție între predare și învățare.

Schematizând, actul educațional presupune trei elemente care formează așa-numitul „triunghi didactic:”cunoștințele (conținutul instruirii), profesorul (cel care deține cunoștințele și le împărtășește) și elevul (cel care dobândește cunoștințele). Laturile triunghiului reprezintă relațiile necesare într-un act educațional: relația profesorului cu cunoștințele este relația didactică sau de predare; relația profesorului cu elevul este relația pedagogică; și relația elevului cu cunoștințele este relația de învățare.

Predarea favorizează rolul profesorului care a făcut studii academice, motivate mai degrabă de disciplina aleasă decât de didactică, a trecut prin examene și concursuri dificile și este legitimat instituțional să transmită cunoștințe. Concursurile de titularizare, examenele de perfecționare și  inspecțiile de specialitate au ca obiectiv, înainte de toate, asigurarea nivelului științific al profesorului. Identitatea sa profesională se contopește cu identitatea sa disciplinară: profesor de matematică, de biologie sau de filosofie. Iar rolul elevilor s-ar reduce la a fi foarte atenți, la a încerca să înțeleagă ce spune profesorul, la a lua notițe cu scrupulozitate și a încerca să rezolve singuri sarcinile transmise, în special în tezele lor.

Dar a te considera ca profesor, și nu doar din perspectiva disciplinei, așadar, ca profesor de matematică, profesor de biologie sau profesor de filosofie, implică o reordonare profundă a identității profesionale, fiind nevoie de mai mult, astăzi, pentru a preda o anumită disciplină: să ții cont de dinamica clasei, să-ți regândești autoritatea, să motivezi elevii etc. Căci școala este pentru elevi; de altfel, în didacticile disciplinare constituite în anii 1970, accentul se pune pe elev, pe cel care învață. Contează mai mult ceea ce profesorul îi va pune pe elevi să facă în situațiile de învățare disciplinară pe care le construiește decât ceea le spune și le explică de la catedră sau din fața tablei. El nu mai are în față elevi selectați și motivați din punct de vedere academic pentru disciplina sa, atenți și apropiați din punct de vedere lingvistic și cultural. S-ar putea spune că o astfel de abordare pune în pericol specificul oricărei discipline, ca să nu mai vorbim de autoritatea profesorului, care, într-un fel, s-ar pune la nivelul elevului, în loc să încerce să-l ridice.

Dacă e vorba de profesorul de filosofie, nu ar trebui să mai fie atât de preocupat de parcurgerea împreună cu elevii a unui întreg corpus de texte filosofice, pentru a le oferi, după Hegel, o imagine despre filosofie ca formă culturală dezvoltată istoric, cu repere în maieutica lui Socrate, îndoiala carteziană sau imperativul categoric kantian. Ci ar putea, după Kant, să predea filosofia zetetic, căutând la nesfârșit adevărul împreună cu elevii, care vor învăța să filosofeze, să gândească independent, să gândească mai mult decât să rețină precepte, valori, fără reflecție, fără justificare. De asemenea, s-ar putea gândi la un program de filosofie pentru copii.

Conf. Univ. Marin Bălan

Ce trebuie să știe un profesor înainte de începe să facă filosofie cu copiii?

Distingem cel puțin două dimensiuni ale gândirii filosofice în cazul copiilor: pe de o parte, mirarea, exprimată adesea în întrebări ce pot fi clasificate ca metafizice, epistemologice, etice sau estetice, pe de altă parte, limbajul, prin care sunt formulate întrebările și răspunsurile. Copiii folosesc limbajul pentru a defini, a clasifica, a sublinia contradicții într-o discuție, a trage concluzii, pentru a discuta despre lucruri care nu există sau despre cum ar trebui să fie lucrurile, pentru a vorbi despre prieteni, animale, școală sau despre o poveste, o reclamă, o petrecere, o mâncare etc. Ei se deprind destul de repede cu acest limbaj, dacă beneficiază de un spațiu lingvistic în care acest mod de a vorbi este privilegiat – comunitatea de cercetare filosofică –, putând să învețe unii de la alții, precum și de la profesor.

Dar este nevoie de un profesor care știe să creeze un astfel de mediu, să gestioneze atât dreptul de a vorbi, cât și dreptul de a tăcea, să modeleze și să stimuleze regulile și practicile de grup, să dezvolte abilitățile de gândire, să repereze și să chestioneze argumentele rele etc.

Încurajarea copiilor să gândească filosofic nu este o sarcină ușor de stăpânit de către profesori; pentru Matthew Lipman și Ann Margaret Sharp, este mai mult decât o chestiune de metodologie, este o artă comparabilă cu conducerea unei orchestre sau regia unei piese de teatru. De aceea, profesorii ar trebui priviți ca niște facilitatori, rolul lor fiind acela de a scoate în evidență abilitățile copiilor prin coordonarea unor activităților complexe și variate mai degrabă decât de a distribui cunoștințe.

Ce este un facilitator? Cum poate fi distins de profesorul de filosofie?

Potrivit Clasificării ocupațiilor din România (COR), între profesiile care presupun studii de filosofie sunt și cele de profesor în învățământul liceal și postliceal și profesor în învățământul gimnazial; dar nu și aceea de facilitator. O situație similară întâlnim în Franța, de exemplu, unde statutul de facilitator filosofic nu este recunoscut oficial. De aceea, este dificil să elaborăm o definiție precisă privind activitatea și exercitarea profesiei de facilitator filosofic.

Facilitatorul desfășoară o activitate pe care tindem să o asociem cu practica filosofică, dar care se distanțează de activitatea didactică clasică. Un facilitator filosofic se situează mai aproape de activitățile culturale, deoarece poate practica discuții filosofice în afara școlii, în biblioteci, centre culturale etc.

Eu însumi mă consider un facilitator, dar în sensul în care, în cadrul filosofiei pentru copii identitatea și rolul profesorului sunt redefinite, fiind mai degrabă un facilitator decât un instructor, care posedă aptitudini dialogice și epistemologice specifice.

Este nevoie de o pregătire specială pentru ca un profesor să poată face filosofie cu copiii?

Ministerul Educației a introdus filosofia pentru copii ca disciplină opțională în curriculum la dispoziția școlii la clasele a III-a și a IV-a (2013), însă, foarte puțini copii beneficiază de această ofertă educațională; și, în mod paradoxal, ei găsesc filosofia pentru copii mai degrabă în afara școlii decât în școală, în cadrul unor programe universitare, cum ar fi Clubul de filosofie cu copii de la Universitatea Babeș-Bolyai, sau școlile de vară organizate la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Adevărul trist este că filosofia cu copii continuă să fie restricționată în școlile din România, nefiind introdusă nici în programul „Școala altfel.”

Oferta Filosofiei pentru copii ca disciplină opțională nu a fost însoțită și de un program de pregătire a profesorilor dispuși să o predea. Or, programul de formare inițială parcurs de profesorii care predau în școala primară nu a inclus în niciun fel filosofia pentru copii; este nevoie nu doar de pregătire filosofică, ci și pedagogică, întrucât pedagogia filosofiei pentru copii este diferită de pedagogia celorlalte discipline. Lipman și Sharp au acordat o atenție deosebită acestui aspect, ei înșiși fiind formatori și pregătind viitori formatori în filosofia pentru copii.

În ce mă privește, predau un curs de filosofie pentru copii în cadrul Masterului Didactic în Filosofie; de asemenea, am propus un program post-universitar de formare și dezvoltare profesională continuă, Inițiere în practica filosofiei cu copii, care se adresează profesorilor din învățământul primar și preșcolar din România și are ca obiectiv achiziționarea unor cunoștințe de bază în vederea implementării Filosofiei pentru copii.

Ce sunt „mișcările de gândire” și cât de importante sunt pentru facilitatori?

Ideea „mișcărilor de gândire” a fost sugerată de John Dewey; apoi, Lipman a dezvoltat-o atât în lucrările teoretice, precum Thinking in Education (2003), unde, în capitolul 8, vorbește despre predarea abilităților de gândire copiilor, dar mai ales în manualele pentru profesori care însoțesc romanele sale filosofice. În filosofia pentru copii, vorbim despre diverse mișcări de gândire. Acestea sunt instrumente de gândire care trebuie modelate de facilitatori și identificate pe măsură ce apar în conversațiile în curs ale elevilor.

Profesorul trebuie să fie capabil să audă nu doar ce spun copiii, ci și cum raționează ei, recunoscând anumite „mișcări de gândire” în limbajul lor și transmițându-le această recunoaștere, pentru a internaliza metacogniția. Căci mișcările de gândire apar spontan în dialogul copiilor. De exemplu, dacă un copil ar spune „Aceasta este o țestoasă,” profesorul va observa că a făcut o mișcare de clasificare; iar dacă ar spune „Arată ca o țestoasă,” va observa că a făcut o analogie. Imediat, profesorul va sublinia mișcările de gândire, spunând: „Maria a făcut o clasificare,” respectiv, „Maria a făcut o analogie.” Și tot așa, dacă apar contraexemple, definiții, dezacorduri, dacă sunt formulate motive, ipoteze, explicații, dacă se fac comparații, inferențe, dacă cineva se auto-corectează ori își schimbă punctul de vedere.

În mod ideal, pe măsură ce elevii interiorizează și stăpânesc utilizarea acestor mișcări, rolul facilitatorului va fi dispersat în comunitate, elevii devenind în cele din urmă capabili să gestioneze singuri dialogul.

Dispunem, în prezent de o serie de seturi de astfel de mișcări de gândire, prezentate ca niște „cutii” sau „casete” de instrumente. Aș menționa, în acest sens, cele douăzeci de instrumente concepute de Philip Cam (2006), „cutia de mișcări filosofice” a lui David Kennedy (2013), setul de 26 de mișcări de gândire, câte una asociată fiecărei litere a alfabetului limbii engleze, realizat de Roger Sutcliffe, Tom Bigglestone și Jason Buckley (2019), ca și cele douăsprezece resurse descrise de Mathieu Gagnon și Eveline Mailhot-Paquette (2022).

În fine, în cartea mea, Cum să faci filosofie cu copiii? (2023), am tratat pe larg despre întrebări, experimente de gândire și dileme morale, ca instrumente folosite în atelierele de filosofie pentru copii.

Conf. Univ. Marin Bălan

Ce urmări are pentru profesor practicarea filosofiei cu copii?

Practicarea filosofiei cu copiii oferă profesorilor multe posibilități de a dezvolta o pedagogie activă la toate disciplinele și la toate nivelurile de învățământ. Și le oferă posibilitatea de a găsi răspunsuri la întrebările pe care și le pun zilnic despre relația lor cu instituția, despre metodele de predare, despre situarea lor în raport cu elevii, despre modul de a-i privi, nu de sus, ci de lângă ei.

***

Alese mulțumiri Domnului Marin Bălan, conferențiar universitar doctor la Facultatea de Filosofie a Universității București, autor al cărții Cum să faci filosofie cu copiii? (Eikon, 2023) pentru cel de-al șaselea interviu dintr-o serie de 10 axate pe filosofia pentru copii, acordat Mariei Grăjdan pentru TVR!

Următorul interviu cu profesorul Marin Bălan îl veți putea citi luni, 28 octombrie, accesând secțiunea Livestyle a site-ului TVR.

***

Credit foto: conf. univ. dr. Marin Bălan și Shutterstock

***

Interviu realizat de Maria Grăjdan