Redeschiderea Catedralei Notre-Dame, la cinci ani de la incendiul devastator, a fost un moment de bucurie pentru întreaga lume și de mândrie pentru noi: moaștele Fericitului preot martir român Vladimir Ghika au fost așezate în altarul catedralei, alături de relicvele altor patru sfinți!
Ceremonia din 7 decembrie 2024, la care au participat peste 50 de șefi de stat și de guvern și mai bine de 2.500 de invitați, a fost un bun prilej ca oameni din toate colțurile lumii să afle despre viața și faptele extraordinare săvârșite de Monseniorul Vladimir Ghika.
Prinț și duhovnic, preot și diplomat al Sfântului Scaun, filosof și îngrijitor de bolnavi, educator și pictor, om de lume și schimnic, doctor în teologie şi prieten cu intelectualii Jacques Maritain și Paul Claudel, dar mai presus de toate, Vladimir Ghika a fost un spirit de un misticism profund, care și-a dedicat viața operelor de caritate.
Născut în ziua de Crăciun a anului 1873, la Constantinopol (astăzi Istanbul, Turcia), unde tatăl său, generalul de divizie Ioan Ghika, era ministru plenipotențiar al României, Vladimir Ghika a fost și nepotul lui Grigore al V-lea Ghika (1849-1856), ultimul domnitor al Moldovei.
Ioan Ghika și Alexandrina Moret de Blaremberg – membră a unei familii descendente din regele Franței Henric al IV-lea – au mai avut alți patru copii: Grigore, care a murit la o vârstă fragedă, Alexandru, Gheorghe și Ella, morți și ei de tineri, și Dimitrie (1875-1967), cu care Vladimir a avut o relație foarte apropiată. De altfel, cei doi frați vor urma aceeași formare intelectuală.
În anul 1878, la doar cinci ani, Vladimir Ghika începe școala în Franța, la Toulouse, apoi se mută la Paris, la Facultatea de Științe Politice. În paralel, frecventează cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filosofie, istorie și drept. Când se îmbolnăvește, părăsește capitala Franței și își continuă studiile în România până în 1898, când merge la Roma, unde va urma Facultatea de Filosofie şi Teologie a dominicanilor.
Este perioada în care Vladimir Ghika face profesiunea de credință catolică (1902), o decizie de care mama sa – femeie profund atașată de Biserica Ortodoxă – rămâne contrariată până la moarte.
Deși își dorea să devină preot sau călugăr, la sfatul Papei Pius al X-lea, Vladimir Ghika se dedică apostolatului ca laic. Întors în țară, își consacră viața operelor de binefacere. Constituie Grupul Doamnelor de Caritate la București, deschide primul dispensar gratuit – „Bethleem Mariae”, pune bazele marelui spital și sanatoriu Sf. Vincențiu de Paul, înființând astfel primul spital gratuit din România și prima ambulanță.
În anii 1912-1913, îngrijește bolnavii de holeră la lazaretul din Zimnicea, o activitate pentru care a fost distins cu o medalie militară, deși era civil. Participă la serviciile sanitare în Războiul Balcanic din 1913, apoi, în timpul Primului Război Mondial, se ocupă atât de misiuni diplomatice, cât și de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoșii din ospiciul din Roma și de răniți.
La 7 octombrie 1923, este sfințit preot de către Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul Parisului, și i se încredințează o parohie în Villejuif – o mahala sărăcăcioasă și periculoasă –, unde își va desfășura activitatea până când este retras din motive de sănătate. Cere Papei privilegiul de a celebra în cele două rituri: latin și bizantin şi devine astfel primul preot român biritual.
Când se îmbolnăvește, în 1930, este numit rectorul Bisericii Străinilor din Paris. Până în 1939, își va desfășura ministerul sacerdotal în Franța şi în întreaga lume.
Modest şi dedicat misiunii sale, își va desfășura activitatea pe toate continentele, de la București la Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sydney sau Buenos Aires. De altfel, la un moment dat, în glumă, Suveranul Pontif îl va numi: „marele vagabond apostolic”.
Revine în România în 1939 şi va rămâne aici până la finalul vieţii sale. Va refuza să părăsească ţara pentru a fi alături de săraci şi bolnavi în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Refuză să plece chiar şi după venirea comuniștilor la putere, iar în 1945 intră în atenţia serviciilor speciale.
Deşi grav bolnav, Monseniorul continuă să meargă de la bolnav la bolnav, încercând să aducă alinare și încurajare. La 18 noiembrie 1952, este arestat în timp ce ieșea din casa lui Vasile Stoica, unde se afla pentru a acorda asistență bolnavei Maria Radovici – mama actorului Sebastian Radovici. Acuzat de „spionaj în interesul Vaticanului și al puterilor imperialiste”, este încarcerat la închisoarea Uranus. Va fi anchetat timp de un an în cel mai brutal mod posibil, bătut până la sânge, umilit și torturat, pentru ca, în urma unui simulacru de proces, să fie condamnat la 3 ani de temniță grea pentru „complicitate la crimă de înaltă trădare”. Moare în închisoarea Jilava, la 16 mai 1954, la vârsta de 80 de ani.
Recunoașterea martiriului și beatificarea
În noiembrie 1954, la Paris, are loc un simpozion dedicat memoriei sale, iar în 1989, în capitala Franței, este înființat „Institutul Vladimir Ghika”.
Deși Arhiepiscopia de la Paris a avut intenţia de a începe procesul de beatificare al Monseniorului încă din anii ’70-’80, demersurile au fost abandonate pentru a nu afecta situația Bisericii Catolice din România.
Statuia Monseniorului Vladimir Ghika, instalată în piaţa cu acelaşi nume din Bucureşti
După căderea regimului comunist, Arhiepiscopul Ioan Robu a demarat strângerea documentelor și a mărturiilor necesare recunoașterii martiriului. La 18 februarie 1992, Sfântul Scaun acordă „Nihil obstat” („nu se opune nimic”, nu există motive pentru respingerea cererii), iar faza romană a procesului de beatificare se încheie odată cu recunoașterea martiriului de către Papa Francisc, la 27 martie 2013. Celebrarea beatificării a avut loc la București la 31 august 2013.
16 mai este data din calendarul romano-catolic în care este celebrează memoria liturgică a Fericitului preot martir Vladimir Ghika
La 1 septembrie 2013, este dezvelit Altarul cu moaștele Fericitului Vladimir Ghika și Icoana Sa în Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti. Ca 11 ani mai târziu, din decembrie 2024, moaştele sale să fie depuse şi în noul altar din Catedrala Notre-Dame, alături de cele ale Sfintei Madeleine Sophie Barat, Sfintei Marie-Eugénie Milleret, Sfintei Catherine Labouré și Sfântului Charles de Foucauld. Cinci personalități ale Bisericii care au marcat viața diecezei de Paris. Cinci, ca rănile lui Hristos şi ca cele cinci cruci de sfințire a mesei și jertfa de tămâie în timpul consacrării.
Ghika, Ghyka sau Ghica?
Pentru că acest nume apare ortografiat în diferite moduri, se pune întrebarea: care este varianta corectă?
În secolele XVII și XVIII, conform epocii, se folosea alfabetul chirilic sau cel grec, așadar schimbarea ortografierii diferite a numelui a apărut după introducerea alfabetului latin în Principate, în secolul XIX. Atunci s-a convenit ca membrii ramurii moldovene să semneze „Ghyka”, iar cei din Muntenia – „Ghika”. O înțelegere mai mult sau mai puțin respectată, dată și mai mult peste cap de Ion D. Ghica (1816-1897), din ramura munteană, care nu a acceptat litera „k”, considerând-o „ne românească”. Astfel, acesta și descendenții săi au semnat „Ghica”.
Credit foto: vantasticworld
Surse: vladimirghika.ro, memorialsighet.ro, ghika.net
