LIFESTYLE
Multe dintre cărțile de literatură pentru copii sunt un fel de experimente de gândire, dramatizând anumite ipoteze despre lumea în care trăim și făcându-ne să vedem mai clar implicațiile acestor ipoteze. Marin Bălan, conferențiar doctor la Facultatea de Filosofie a Universitărții din București, vorbește despre literatura pentru copii ca experiment de gândire și folosirea acesteia în școală.
Ce este un experiment de gândire?
Experimentul de gândire a fost prezentat ca un procedeu științific specific abia în jurul anului 1900. Fizicienii au oferit numeroase experimente de gândire înainte și după 1900, unele fiind considerate evenimente marcante în istoria științei: de exemplu, pisica lui Schrödinger, ascensorul și trenul lui Einstein. Retroactiv, au fost denumite experimente de gândire și unele construcții mai vechi, precum demonul lui Maxwell sau planul înclinat al lui Simon Stevin. Sintagma „experiment de gândire” a fost aplicată și în alte domenii ale cunoașterii, mai ales în filosofie, unde vorbim despre inelul lui Gyges al lui Platon, geniul rău al lui Descartes, camera chinezească a lui Searle, gândacul lui Wittgenstein etc.
Nu există o definiție consensuală pentru experimentul de gândire. Dar cei implicați în dezbatere agreează ideea că experimentele de gândire sunt instrumente epistemice, care solicită imaginația cu scopul de a testa o anumită teorie sau ipoteză.
În sens strict, un experiment de gândire se caracterizează prin contrafactualitate, adică prin presupunerea irealului. De exemplu, ne imaginăm că o persoană ar putea deveni invizibilă, contrafactualul, irealul și chiar imposibilul fiind tocmai faptul că pur și simplu nimeni nu se poate face invizibil. Totuși, este posibil să ne jucăm mental și să ne întrebăm ce s-ar putea întâmpla dacă o persoană invizibilă ar fi printre noi, de exemplu, dacă în condiții de impunitate absolută, ar acționa corect sau nedrept, etic sau neetic. Dar un experiment de gândire poate avea și premise fictive, care se referă la ceva ce este de fapt posibil în realitate. Este cazul utopiilor, unde idealurile unor comunități care nu există încă sunt abordate sub anumite aspecte realiste, precum munca sau proprietatea; ca exemple, Utopia lui Thomas More, Noua Atlantidă a lui Francis Bacon sau Cetatea Soarelui a lui Tommaso Campanella.
Prin ce se deosebesc experimentele de gândire de cele reale?
Problema relației dintre experimentele de gândire și experimentele reale este un subiect aprig dezbătut. Se reproșează experimentelor de gândire fie că sunt făcute „din fotoliu,” fără realizare concretă, fie că implică ceva doar asemănător experimentului real; oricum, nu ar fi de încredere și n-ar avea putere de justificare; de aceea, ar trebui folosite numai atunci când nu sunt posibile experimente reale.
Evaluarea negativă a dus și la folosirea altor denumiri pentru experimentele de gândire: „experimente fictive” (Pierre Duhem) sau „experimente imaginative” (Carl Hempel). Căci, dacă este folosit în mod obișnuit, adjectivul „imaginar” devalorizează într-un fel substantivul la care se referă; un prieten imaginar este înțeles ca ceva fictiv și nu poate fi un prieten adevărat. Cei care țin să sublinieze aspectul pozitiv al experimentelor de gândire folosesc adjectivul „ipotetic,” care nu exprimă o valoare negativă precum „imaginar,” ci păstrează o anumită prudență.
Experimentele de gândire sunt efectuate în minte, în „laboratorul minții”, cum spune James R. Brown în cartea cu titlu omonim, implicând o situație imaginară, ceea ce face imposibilă implementarea lor concretă, fie în principiu, fie din motive practice sau etice și politice. În aceste experimente de gândire se folosește narațiunea, fiind evidente convențiile asociate acesteia, cum ar fi formula de început „Să presupunem” ori „Să ne imaginăm,” prin care cititorii sunt implicați într-un spațiu fictiv, pentru a vedea ce se întâmplă dacă sunt conectate diverse posibilități. Aici totul este făcut din povești, ca în poemul The Speed of Darkness al lui Muriel Rukeyser: „Universul este făcut din povești, / nu din atomi. (The universe is made of stories, / not of atoms.)”, atomii fiind doar una dintre acele povești care îl compun.
Se poate spune că experimentele de gândire sunt ca niște povești?
În experimentul de gândire cunoscut de noi ca „Gândacul,” Wittgenstein pune sub semnul întrebării utilizarea limbajului privat și public: deși indivizii ar putea folosi același cuvânt, ei nu se referă întotdeauna la același lucru, căci nu poate exista o corelație directă între utilizarea sa privată și cea publică. „Să presupunem – scrie Wittgenstein în Cercetări filosofice – că fiecare ar avea o cutie și în ea ar fi ceva pe care-l numim «gândac». Nimeni nu poate privi în cutia celuilalt și fiecare spune că știe ce este un gândac doar privind gândacul său.”
Psihologul american Jerome Bruner consideră că nu putem înțelege experiența noastră până când nu ne spunem o poveste. Dar ce înseamnă a spune o poveste? Cum ordonăm experiența despre lume într-o poveste? Noi creăm povești din informațiile cele mai banale, asemenea lui Wittgenstein, care aduce laolaltă un lucru, o insectă și un cuvânt.
Putem ordona experiența noastră despre lume în două moduri fundamental diferite: discursul și narațiunea. În discurs, ne bazăm pe raționamentul logic, liniar, având un principiu de funcționare asemănător silogismului categoric în care concluzia este dedusă din cele două premise: „Toți oamenii sunt muritori; Socrate este om; deci Socrate este muritor.” În acest caz, eficacitatea gândirii este măsurată, așadar, în raport cu legile logicii. În narațiune, în schimb, raționamentul logic nu va fi cea mai bună strategie, deoarece căutăm mai degrabă posibilități umane decât certitudini. Oare Creon ar trebui să o lase pe Antigona să-și înmormânteze fratele așa cum se cuvine? Desigur, se pot identifica și componente de discurs în raționamentul lui Creon, dar nu acestea motivează povestea și nici nu îi fac pe cititori să empatizeze cu Antigona. Creon ia decizii regale dificile, însă aceste decizii nu decurg asemenea concluziei că Socrate este muritor din premisele silogismului. Nu suntem preocupați să găsim condiții de adevăr universal, ci căutăm o formă de gândire în care povestea are sens.
Marin Bălan, conf. univ. dr.
Pot fi prezentate experimentele de gândire ca niște povești? Eventual ca povești pentru copii?
Fizicienii, matematicienii sau filosofii au apelat la genul narativ, pentru experimentele lor de gândire, dar nu cu scopul să producă literatură, ci doar să ofere niște instrumente de discuție între cei aparținând domeniului respectiv. Ei folosesc atât povestea, cât și argumentele, ambele fiind moduri legitime de a înțelege experiența despre lume, dar produse sub aspect cognitiv prin mijloace diferite. Deși cele două moduri de înțelegere sunt complementare, ele nu sunt nici reductibile unul la altul, nici traductibile unul în altul. Este adevărat că experimentele de gândire ar putea fi citite și de către nespecialiști, dar nu sunt scrise pentru nespecialiști și nu constituie un fel de lucrări de popularizare a unor teorii științifice sau filosofice.
Peter Worley folosește astfel de experimente de gândire în atelierele sale de filosofie pentru copii, dar rescrise pentru a fi accesibile.
Însă, experimentele de gândire nu țin doar de domeniul științei și al filosofiei. Multe povești science-fiction pot fi citite ca experimente de gândire; Călătoriile lui Gulliver, de Jonathan Swift, Frankenstein, de Mary Shelley, Anul 1984, de George Orwell, sau trilogia Fundația, de Isaac Asimov, sunt încercări de a produce reprezentări alternative ale circumstanțelor și incertitudinilor specifice unei epoci.
Există povești pentru copii care pot fi citite ca experimente de gândire?
Gareth Matthews este primul care a identificat povești pentru copii în care pot fi găsite nedumeriri filosofice autentice, altfel spus, cu potențial filosofic. Este discutabil dacă autorii acestor povești s-au gândit că există copii interesați în mod natural de întrebări filosofice; dar subiectele cărților scrise de ei stimulează copii să gândească. După Matthews, poveștile pot stârni gândirea filosofică a copiilor în mai multe moduri, printre acestea, și experimentul de gândire. Poveștile care prezintă un experiment de gândire pot constitui, pentru copii, invitații să exploreze un concept, să testeze un principiu ori să reflecteze dacă o atitudine este sau nu bine plasată.
Cum ne dăm seama că o poveste pentru copii introduce un experiment de gândire? Matthews indică trei criterii: fie acea poveste creează o problemă morală sau o dilemă care induce întrebarea „Cum ar fi corect să se procedeze în acest caz?” ori „Ce ai face în acest caz?”; fie creează o problemă conceptuală sau o dilemă cu opțiuni limitate, generând întrebarea „Care este cel mai bun mod de a înțelege acest concept?”; fie creează o situație imaginară ori contrafactuală ce provoacă întrebarea „Care ar fi consecințele probabile sau posibile ale acestei situații?”
O astfel de poveste este Morris the Moose, de B. Wiseman, în care problema de interes filosofic ar fi cum distingem între proprietățile esențiale și cele accidentale. Se presupune că un elan crede că toate animalele pe care le întâlnește, o vacă, o căprioară, un cal, trebuie sa fie, ca și el, elani, deși niciunul dintre ei nu este elan; în această situație, se ridică întrebarea „Ce este esențial pentru a fi un elan?”. Un alt exemplu este povestea How Big Is a Foot?, de Rolf Myller, experimentul de gândire de această dată cerând să ne imaginăm o lume în care nu există măsurători standard.
Plină de experimente de gândire este povestea Ozma of Oz, de Lyman Frank Baum: să ne imaginăm o lume în care cel mai banal dintre produse, prânzul în cutie, este un produs al naturii, crescând pe copaci; că în această lume vehiculele au forma unui om căruia la capătul brațelor și picioarelor îi creșteau roți compuse din substanța specifică unghiilor, deși, nicăieri în natură nu există o roată; că este posibil să construiești un robot care ar putea gândi.
Folosind criteriile lui Matthews, putem identifica numeroase povești care conțin experimente de gândire. În Jean de la Lune, Tomi Ungerer ne invită să ne imaginăm că „omul din lună” ne vizitează; „Care sunt consecințele acestei vizite imaginare?”. Un alt exemplu, este povestea Yakouba, de Tierry Dedieu: să ne imaginăm că, într-un sat din Africa, un băiat trebuie să ucidă un leu pentru a deveni luptător; dar leul fiind grav rănit, el renunță, iar consecințele sunt dezastruoase, fiind trimis să păzească cireada de vite; „Ce era corect să facă Yakouba?”, „Ce ai face în acest caz?”.
În încheiere, ce le-ați spune profesorilor privind utilizarea experimentelor de gândire în școală?
Experimentele de gândire pot fi folosite în cadrul multor lecții și, cu siguranță, elevii vor deveni mai interesați de subiectul predat. Dar ar fi bine ca multe lecții de fizică, biologie, chimie să se desfășoare în laboratoare, astfel încât elevii să participe și la experimente reale. Numai că mulți directori au decis să desființeze laboratoarele din școli ori să le folosească drept săli de clasă. Oare au considerat că experimentele reale pot fi înlocuite cu experimente de gândire? Sunt convins că nu au gândit astfel, ci au înlocuit responsabilitatea cu oportunismul și obediența, așa cum este specific unui „yesman” de succes.
Să presupunem că John Dewey, care în 1896 înființa școala experimentală simbolic numită The Laboratory School, ar veni din timpul lui în timpul nostru și ar vizita școlile noastre rămase fără niciun laborator...
Marin Bălan, conf. univ. dr.
***
Alese mulțumiri Domnului Marin Bălan, conferențiar universitar doctor la Facultatea de Filosofie a Universității București, autor al cărții Cum să faci filosofie cu copiii? (Eikon, 2023) pentru cel de-al optulea interviu dintr-o serie de 10 axate pe filosofia pentru copii, acordat Mariei Grăjdan pentru TVR!
Următorul interviu cu profesorul Marin Bălan îl veți putea citi luni, 11 noiembrie, accesând secțiunea Livestyle a site-ului TVR.
***
Credit foto: conf. univ. dr. Marin Bălan și Shutterstock
***
Interviu realizat de Maria Grăjdan
