Muzica și dansul i-au unit pe codreni, fiind parte a identității lor, prilej de a invoca bucurii, trăiri, emoții și de a socializa după zile de muncă istovitoare. Tineri și bătrâni se uneau în „danțuri” la zile mari de sărbătoare, nu așa oricum, totul cu rigoare! Laura Melinda Tătăran, muzeograf și etnolog la Muzeul Județean Satu Mare, continuă să ne poarte prin ce a fost zona Codrului odată...

Danțu' la șură și mărsu pă' digănie sunt perle ale folclorului autentic codrenesc ce mai dăinuie puțin în zilele noastre, prin mobilizarea unor tineri care încearcă să mențină vie tradiția părinților, bunicilor și străbunicilor lor. Laura Melinda Tătăran, tânăr cercetător etnograf, prezintă în interviul de mai jos semnificația unor dansuri populare mult îndrăgite de codrenii județului Satu Mare.

Ce înseamnă „a fii (hii) digan”?

,,Să hii digan!” este o urare ce se face când se întâlnesc doi codreni, auzită încă destul de frecvent prin satele codrenești. Semnifică sănătatea și vigoarea bărbaților. Zdraveni, voinici, cu drag de muncă, dar și de distracție. „D’igan li să zâce' la bărbații și la feciorii bine făcuți, lați în spate!”.

Ce este ,,mărsu’ pă digănie”?

Este un obicei al tinerilor ,,digani” din zona etnografică Codru. Un obicei mai puțin cunoscut ca cel al ,,danțului la șură”. Uneori era confundat cu ,,danțul la șură” din cauză că a dispărut destul de devreme din sate.

Când se organiza acest dans?

Zilele în care se organiza ,,digănia” erau de regulă cele de duminică și în  sărbătorile religioase. Nu se organiza deloc în perioadele de post.

Unde și cine dădea viață acestui obicei?

A fost practicat în partea de vest (sătmăreană) a zonei etnografice Codru.

,,Mărsu’lui pă digănie” a fost un obicei rezervat numai tinerilor necăsătoriți. Muzica și danțul (dansul) se organiza acasă la unul dintre ,,t’izeșii” (cel care organiza dansul și angaja muzicanții) satului în care se ținea digănia. Spațiul unde se ținea jocul era în ograda lui, în fața șurii, iar dacă vremea nu era favorabilă, în șură.

În ce a constat acest obicei?

Pentru început, organizatorii, ,,tizeșii” sau ,,chizeșii”, cum li se mai spunea, negociau cu muzicanții, ,,ceatarâșii”. După ce se stabilea data și locul digăniei, se trimitea vestea, invitația peste satele învecinate. Fiecare fecior își invita o fată cu care urma să meargă pă digănie. Nu era obligatoriu să îi fie drăguță (iubită), fata putea să îi fie și rudă.

Care era ritualul invitării unei fete de către un fecior la dans?

Înainte de a pleca pă digănie, fetele erau ,,cerute” de la părinți pentru a avea permisiunea de a pleca în satul în care se ținea ,,digănia”. Prima intrare în danț a fetelor se realiza în jurul vârstei de 12-14 ani, și era obligatoriu să fie făcută mai întâi la danțu la șură ce se ținea duminica în sat. Abia apoi puteau merge fetele pă digănie.

Cum se desfășura concret mărsu'pă digănie și prin ce se diferențiază acest obicei de danțu' la șură?

La danțul la șură participa tot satul, atât cei căsătoriți și chiar și bătrânii satului. Bătrânele mergeau la danț pentru a supraveghea atmosfera cu rigurozitate tradițională, nimeni să nu calce strâmb, mai ales tinerii. Stăteau la marginea danțului, pe bănci, de-a lungul casei.

De asemenea, danțu' la șură se ținea în sat, la aceeași șură pe tot parcursul anului. La digănie se mergea la danț (dans) în alt sat.

Danțul începea la amiază, după ce ieșeau tinerii de la biserică. Și tot după biserică se porneau spre digănie tinerii. Până ce ajungeau cei din satul chemat, petreceau doar tinerii din satul în care se organiza evenimentul. Chemații din satele învecinate li se alăturau pe parcurs. După ce ieșeau și aceștia de la biserică se hotăra un loc în care se strângeau în grupuri și plecau pă digănie. Plecarea se făcea pe jos, cei mai slabi și fetele urcau în care și uneori băieții mai mergeau și călare. De aceea obiceiul se și numea digănie, tinerii era necesar să fie digani (viguroși și sănătoși) pentru a putea parcurge distanța între sate, care uneori era destul de mare. Cei din Solduba îi chemau pe digănie pe cei din Soconzel, distanța între aceste sate este de 19 km. Distanță ce trebuie parcursă dus – întors și să fii și zdravăn la danț. Oaspeții își duceau cu ei propriii ,,ceatarâși”, ce le cântau pe tot parcursul drumului.

Cum erau primiți oaspeții la danț?

Când oaspeții se auzeau în apropiere, danțul se oprea și ieșeau în întâmpinarea lor gazdele și ceatarâșii. Ca un danț de întâmpinare de regulă, cu această ocazie, se cântă ,,Românescu” (o melodie instrumentală).

Oaspeții feciori dansau cu fetele din satul în care au venit. Feciorii-gazdă luau la danț fetele invitate.

Este cuprinzătoare mărturia Mariei Brândușe, născută în 1945, în satul Homorodu de Mijloc, comuna Homoroade, jud. Satu Mare: ,,Feciorii să țâneau de mână și fetile în față să țâneau de mână și primu danț jucau fetile cu feciorii din Homorod, fetile cu feciorii din Hodișe, din Socond, și după aceie să amestecau.”

,,Noi din Solduba merem cu ceatarâșu cântând, aculo dacă am ajuns. Aveai tri, treie să ai tri feciori: danțu întie, danțu al doile, danțu al triile și să zâce danțu românesc, ardileanu`și țâgănește, cum zâcem noi și petrece la gustare și fetile mereu, aveau prietină fată, feciori la feciori și dupa ce vinem, iară să începe distracția, danțu și jucam cu feciori de-aculo, a noști cu fete de-aculo și no`, așe s-o împrietinit,” mi-a mărturisit Silaghi Florica, născută în 1946, în satul Solduba, comuna Homoroade, jud. Satu Mare.

Danțul se ținea timp de aproximativ două ore. După ce s-au obosit dănțăușii, ceatarâșii și tinerii care erau pă digănie sunt duși la masă de către prietenii lor din sat. Apoi danțul se relua din nou până spre seară, către apusul soarelui.

Cum se încheia danțul?

La plecare oaspeții erau conduși până la ieșirea din sat cu muzică. La danțu' la șură ce se ținea în sat nu era permisă întârzierea acasă mai mult de apusul soarelui. Fetele ce întârziau erau ocărât și desigur, gura satului le taxa.

Laura Melinda Tătăran

Care sunt regulile tradiționale după care se făcea invitarea fetelor la dans?

Fata este datoare să acorde primul dans celui ce a invitat-o pe digănie. Apoi avea libertatea de dansa cu oricine. Nu era permis fetelor refuzul feciorilor, chiar dacă acesta era mai sărac sau nu era atât de chipeș. Dacă o fată nu voia să danseze, îi spunea feciorului că ,,mi-i dat danțu”. (Brândușe Maria, sat Homorodu de Mijloc, jud. Satu Mare)

Era considerat necorespunzător comportamentul fetei ce refuza feciorii în mod direct sau nu era văzută bine fata care „îl lăsa în danț”. Nu scăpa nepedepsită de gura satului, adică de opinia publica ce cataloga comportamentele și atribuia fetelor anumite etichete ce le urmăreau apoi la momentul când puteau fi alese de soții. Bătrânele de pe margine ziceau „că-i prea măreață și nealcoșe și umbla numa cu nasu pă sus”. Pentru astfel de momente și fete erau create strigături satirice specifice:

,,Dă fudulă, c – așe' – i pasu',

Zâci că ară pân’ nori cu nasu'!”

(strigătură culeasă de la Ardelean Dumitru, născut în 1938,

sat Soconzel, comuna Socond, jud. Satu Mare)

„Gura satului” avea o mare importanță în lumea satului în general și în cadrul danțului. Ea sancționa orice purtare neconformă normelor sociale.

Cum o invita băiatul pe fată la dans?

Îi rostea: „Joci cu mine danțu aiesta?” Dacă era liberă și danțurile nu îi erau date, dansa. Iar dacă nu avea danțuri libere și era invitată de alții mai înainte zicea: „Joc după două danțuri” ori „Mi-s date, joc păstă tri danțuri”.

Fetele mai frumoase sau mai răsărite și văzute aveau danțurile date încă de la început. În timp ce jucau, băieții nu aveau voie să ia fata unul de la altul. După ce începea danțul și rămâneau fete neinvitate în danț, se puneau și „stăteu' supărate pă lângă păreți,” potrivit Mariei Brândușe din satul Homorodu de Mijloc, comuna Homoroade, jud. Satu Mare.

Specifice zonei Codrului sunt strigăturile. Erau prezente în timpul danțului? Cine le dădea viață?

Pentru a satiriza și ironiza anumite comportamente, feciorii rosteau strigături ce aveau o largă arie satirică. Erau ironizate: urâțenia, nepriceperea în dans, refuzul dansului, lenea la treburi atât a fetelor cât și a feciorilor. De asemenea, și anumite alunecări de comportament cum ar fi: beția, somnul mult, lăcomia, obiceiul de a minți etc.

Fetele nu aveau voie mereu să strige, în schimb „iuiau”.

De când datează acest obicei al mărsului pă digănie?

Nu există atestări scrise concrete ale acestui obicei al mărsului pă digănie înainte de secolul XIX. Cert este că, pe parcursul secolului XX, acest obicei era activ până în primii ani ai epocii comuniste când a început renunțarea treptată la ținerea acestui obicei.

De altfel și la obiceiul danțului la șură s-a renunțat la începutul perioadei comuniste. Din cercetări reiese că anii ‘60 reprezintă perioada de restrângere și renunțare a practicării obiceiului.

De ce s-a renunțat la practicarea unor obiceiuri atât de frumoase și pline de simbolistică populară?

O cauză generală a dispariției obiceiurilor a fost colectivizarea agriculturii, ocazie cu care tinerii au fost nevoiți să plece din sate către mediul urban. Depopularea satelor și îmbătrânirea populației este o altă cauză majoră în dispariția obiceiurilor.

Într-o vreme în care universul codrenilor era dominat de necesitățile de trai și de munca dictată de ritmurile anotimpurilor, muncă la care participa întreaga familie, danțul la șură era ocazie perfectă pentru a putea ieși din cotidian. Dar și pentru faptul că oamenii cunoșteau foarte puține despre lumea din afara satului propriu, mărsu pă digănie a fost prilej de a ,,evada” din  același univers zilnic și de a cunoaște oameni noi, cu alte povești de viață care puteau deveni posibile modele pentru formarea caracterului tinerilor.

***

Acum ce a mai rămas este câte o strigătură sau chiuitură la câte o nuntă unde se încearcă a se îmbina modernul cu tradiționalul, și, din când în când, se mai aude și de câte un danț la șură.... Dar autenticul îl retrăim prin povești și amintiri...

***

Alese mulțumiri, pentru dezvăluirea autenticității de odinioară a Codrului, Laurei Melinda Tătăran, tânăr etnolog de numai 26 de ani, care după terminarea liceului, a început această călătorie în studiul universului rural al Codrului!

***

Credit foto: Laura Melinda Tătăran

***

Interviu realizat de Maria Grăjdan