În apropierea Zilei Naţionale a României, Camelia Moise ne propune la „Istorii de bun gust”, joi, 30 noiembrie, de la ora 21:00, la TVR 2, o ediţie altfel, în care vom cunoaşte români care au ales să spună „acasă” în Statele Unite ale Americii. Amintirile lor sunt fascinante, unele parcă desprinse din blockbusterele de la Hollywood.

Pentru mulţi dintre români, familia înseamnă străinătate, în toate locurile de pe glob. De multe ori se gândesc cu dor la cei care au emigrat, fie în ţări din Europa sau, unii, chiar peste Ocean, şi ar vrea să le spună că nu i-au uitat şi sunt purtaţi mereu în suflet.  Comunitatea românească din New York este printre cele mai puternice. La Biserica Sf. Maria, din New York, românii se adună pentru slujbe, festivaluri sau mese de sărbătoare. Aici îţi poţi spune problemele şi poţi găsi şi rezolvări. Aici au găsit un sprijin când au păşit pentru prima dată pe pământ american şi tot aici se vine la festivaluri româneşti pentru a nu uita de tradiţiile şi obiceiurile din locul în care s-au născut.

„Ne aducem aminte în sufletul şi în mintea noastră de graniţele ţării noastre, tot ceea ce a însemnat valoarea moşilor şi strămoşilor noştri. Ne aducem aminte de crucile satelor noastre din vârful bisericilor, de comunitatea din care venim, de primii paşi pe care i-am făcut în viaţă, de frumuseţea a ceea ce a însemnat şi înseamnă tradiţia neamului din care venim. Nu ne aducem aminte de relele care au fost în istorie şi care au cutremurat istoria. Ne aducem aminte însă că românii au ştiut să-şi păstreze dragostea de credinţă şi de neam”, spune Chesarie Bertea, preot paroh la Biserica Sfânta Maria din New York.

În apropierea Zilei Naţionale a României, Camelia Moise ne propune la „Istorii de bun gust”, joi, 30 noiembrie, de la ora 21:00, la TVR 2, o ediţie altfel, în care vom cunoaşte români care au ales să spună „acasă” în Statele Unite ale Americii. Mulţi dintre românii veniţi în urmă cu zeci de ani în Statele Unite au cariere solide, iar acum sunt oameni împliniţi, prosperi, cu familii frumoase şi bine înrădăcinaţi în ţara de adopţie. Îşi amintesc şi acum de greutăţile prin care au trecut când au ales să părăsească România:

„A fost foarte dificil. Am putut să ieşim din ţară pentru că mama mea a fost evreică şi aşa am putut să emigrăm în Israel. De acolo, pentru că ţinta tatălul meu a fost mereu America, am ieşit relativ repede şi am cerut azil politic în Grecia. Am stat în Atena un an şi am primit, în sfârşit, interviu la Ambasada Statelor Unite. Pe atunci, interviurile se dădeau foarte rar şi cu greu. Mi-aduc aminte un episod semnificativ din viaţa noastră. Stăteam eu, tata şi mama la birou şi consulul Statelor Unite din Atena ne lua interviu. Intrebările s-au prelungit şi cred că am stat acolo aproximativ o oră. Eu eram cel care traducea, vorbeam engleză mult mai bine. La un moment dat, consulul s-a uitat la mine pentru că rămăsesem tăcut. M-a întrebat „Everythink is OK?”. I-am răspuns „Da, este OK, dar mă uit la steagul SUA din spatele dumneavoastră şi mă întreb dacă voi putea spune vreodată că va fi şi steagul meu”. A fost emoţionant, chiar şi pentru consul, care a luat ştampila şi a spus „Da, o să fie!”, povesteşte Robert Popescu, avocat şi profesor universitar din New Jersey.

Într-o Românie aflată în plin comunism în anii 1970, sub dictatura lui Nicolae Ceauşescu şi ochiul vigilent al Securităţii, visul american era singura soluţie când aspirai către libertate şi bunăstare. Valentin Pipa a ascultat de mic „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”. Nu vorbea bine engleza când a venit în Statele Unite, prin anii 70 şi fără să îşi anunţe nici măcar familia. Autobuzul l-a adus de la aeroport în Manhatten, pe strada 31. Avea trei dolari în buzunar...

„Nu am spus la nimeni că voi fugi din ţară. Dacă aş fi spus, părinţii s-ar fi dus la poliţie, pentru că nu erau de acord. A fost o durere pentru ei când m-au pierdut atunci. Mama mi-a scris, când am ajuns în Italia, că au crezut că m-au împuşcat. S-au bucurat când au aflat că trăiesc. Am ajuns după amiaza la Belgrad. M-am sculat la 5 dimineaţa, mi-am luat valiza şi am plecat către gară. Am luat trenul până la prima staţie. A venit la mine un controlor, care vorbea româneşte şi mi-a spus că m-a recunoscut că sunt român după cum eram îmbrăcat. Aveam costum închis, cravată roşie, iar în Iugoslavia toţi erau îmbrăcaţi ca de vară. După haine, te cunoşteai de la o poştă că eşti român. Omul acela mi-a făcut un mare bine. Mi-a zis „Dă-te jos, că e controlul la prima staţie!”. Dacă te prindea, te dădea înapoi pentru două vagoane de sare. Atât. Şi aş fi fost marcat pentru toată viaţa”, povesteşte Valentin Pipa, antreprenor.

Aflaţi la mii de kilometri de locul de origine, de familii şi prieteni, indiferent de succesul pe care l-au cunoscut după ani buni de muncă, românii din SUA nu pot uita ce înseamnă România şi sunt emoţionaţi de fiecare informaţie primită din ţara loc. Se bucură de fiecare cuvânt scris sau rostit în limba maternă.

„La început am făcut zugrăvie trei luni, pentru că venisem în America doar cu 10 dolari. A trebuit să lucrez şi să câştig bani. Apoi am vândut benzină un an. Apoi am lucrat pe taxi, vreo 7-8 ani. Abia după aceea am deschis televiziune şi ziar în limba română şi lanţul de restaurante care mi-a adus bani".

De ce a făcut presă în limba română? „Dacă apărea pe vremea aceea în New York Times un articol de câteva rânduri despre România, îmi amintesc că noi, toţi românii, îl citeam de 20 de ori. Imaginati-vă, era pe timpul comunismului în România. Cred că de asta, pentru că eram atât de departe de ţară. Prin anii '90 am deschis primul post de radio în limba română. L-am ţinut cam cinci ani şi apoi am deschis un post de televiziune. Era o singură emisiune, o oră pe săptămână, care se prindea în aria New York, New Jersey şi Connecticut . Românii, când era emisiunea mea, se aşezau grămadă în jurul televizorului. Telefonul era scump, internet nu era... A fost greu. A venit cineva din România şi m-a întrebat „Câte persoane lucrează la emisiunea dumneavostră?”. Mi-era ruşine să spun că erau trei... Foarte greu, dar mă încălzea sufleteşte pentru că era vorba de neamul meu”, povesteşte Vasile Bădăluţă.

Napoleon Săvescu, preşedinte al Asociaţiei Medicilor Români din New York, a venit de mai bine de 40 de ani în Statele Unite. În România, încă din copilărie a întâmpinat o serie de probleme deoarece era fiul unui ofiţer al Armatei Regale şi a fost blocat de „dosar”. Spune însă cu calm: „Sigur, fiecare început este mai dificil!”. A învăţat şi a muncit mult, iar pereţii casei sale din Statele Unite sunt acoperiţi cu diplome. În România, ajunsese chirurg la profesorul Djuvara, dar după ce şi-a depus actele de plecare în SUA a fost transferat chirurg la Tulcea.

„Mi-a plăcut România şi m-am simţit bine în ţara mea dar am avut dorinţa de a pleca în America din motive personale. Tatăl meu a fost ofiţer în Armată pe vremea Regelui, şeful apărării antiaeriene a Bucureştiului. Când s-a schimbat guvernul, iar ruşii au înlocuit armata regală cu armata populară, au vrut chiar să îl împuşte. A fost norocos pentru că la un moment dat, când românii au întors armele împotriva nemţilor, au venit militari nemţi la el şi au spus că bombardează Bucureştiul. Tata i-a arestat. De faţă a fost şi o femeie de serviciu, care a asistat la discuţi. Când tatăl meu a fost dus la plutonul de execuţie, femeia, care devenise între timp comisar politic, a spus „El nu, el a salvat Bucureştiul să nu fie bombardat!”. Aşa a ajuns tata la Canal”, a povestit Napoleon Săvescu.