“Teatrul este oglinda timpurilor noastre.” Aflați cum supraviețuiește teatrul în contextul evoluției pandemiei COVID 19!  

Pe Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional Bucureşti, l-am reîntâlnit zilele acestea, deşi, sincer, aş fi vrut ca acest interviu sa nu aibă loc niciodată. Pentru că tot ceea ce ni se întămplă, ceea ce se petrece cu teatrul, căci despre el vorbim astăzi, e ceva ce ne duce într-o stare de tristeţe, de omisiune. Ne lipsește actul artistic.

Ana Maria Sandu: Maestre, ce se întâmplă  cu teatrul în momentele acestea, de neaşteptată  pandemie? Se mai face teatru?

Ion Caramitru: Nu cred că pot să vă spun mai multe decat colegii mei, fie că sunt din Teatrul Naţional sau din alte teatre.  Sunt nişte norme obligatorii pentru funcţionarea instituţiilor care adună public în spaţii închise, pentru spaţiile deschise s-a primit un aviz de funcţionalitate, Teatrul Naţional Bucureşti având deja o sală pregatită pentru pentru stagiunile de vară, sală în aer liber, Amfiteatrul, sus, pe acoperiş, cu 300 de locuri. Conform normelor obligatorii, nu pot intra decât 60 de spectatori...

Ana Maria Sandu: Actul artistic cât este de afectat?

Ion Caramitru: Ceea ce se întâmplă acolo din punct de vedere artistic e mai mult decât onorabil, aş spune chiar la parametrii gandiţi pentru spectacolele în aer liber. Imaginaţi-vă un spectacol cu misterele lui, la ora 21:30, terminându-se în lumina lunii, cât farmec poate să aibă! Asta a fost ideea când am decis să facem şi un asemenea spaţiu de joc.

Dar… problema numărul e reprezentată de spaţiile dinăuntru, Sala  Mare, cu 940 de locuri, Sala Studio, cu aproape 600, celelalte săli, Pictura, cu 250, Atelierul cu până în 200, Sala Media, unde funcţionează duminicile teatrul naţional pentru copii… Sala Mică, având o capacitate de 130 de locuri şi dedicată exclusiv tineretului independent; vorbesc de actori, regizori şi scenografi care nu au aranjamente în teatre. O bună parte din spectacolele lor se joacă şi sus, în aer liber. Problema e acolo!

Dacă am lua comparativ cu luna februarie, de exemplu, lună în care Teatrul Naţional a jucat, cum face de obicei, în toate sălile, noi am jucat 94 de spectactacole, am avut 23 300 de spectatori  plătitori, încasări de 1 300 000 şi un coeficient de ocupare a spaţiilor de 78,9%!  Luna martie, prima săptămână când s-a jucat la fel de intens, s-a prezentat a fi mai bună chiar ca prima săptămână din februarie.

Pe urma a urmă a început scufundarea Titanicului, ca să zic aşa, şi dezastrul economic.

Ana Maria Sandu: Acum, că răul s-a întâmplat, ar trebui să se regăndească maşinaria economică din jurul producţiei artistice şi nu numai?

Ion Caramitru: Problema numărul unu, din punct de vedere economic, e faptul că bugetele instituţiilor de acest gen sunt, conform legii, formate din două  surse: o sursă de la stat, de la Ministerul Culturii şi veniturile proprii care se administrează la un loc cu ceea ce vine de la minister. Ori resursele noastre, adică veniturile proprii au scăzut la zero, drept care, în acest moment, trimestrul 3 si 4, pentru funcţionalitatea doar a clădirii, pentru întreţinerea ei – e vorba de o clădire cu o suprafață de aproape 67 de mii de metri pătrați - salariile plus aceste cheltuieli reprezintă cam 8 milioane de lei pe trimestru. Iar ceea ce vine de la stat acum, pentru că veniturile noastre sunt zero, reprezintă jumatate, 4 milioane.

Nemaivorbind că ne trebuie bani şi pentru producţia propriu-zisă de spectacole.

Ana Maria Sandu: Ce pregătiţi?

Ion Caramitru: Sunt în şantier, teoretic, trei titluri, dar nu avem nici un leu pentru ele. Unul dintre titluri este Caragiale, “D’ale carnavalului”, în regia lui Alexandru Dabija, care e prevăzut să fie jucabil anul viitor, pentru că este iaraşi un an Caragiale, ori patronul nostru trebuie onorat. Celelalte două sunt un text românesc, realizat şi regizat de Alexandra Badea, o româncă cu mare talent, care trăieşte în Franţa şi care a mai montat, cu ani in urmă, un spectacol aici…şi un text franţuzesc care a luat premiul Moliere acum un an sau doi, pe care ar trebui să-l facă Felix Alexa. Avem trei titluri, două le-am realizat, dar suntem sub media de opt premiere pe an, pe care le avem de obicei.

Situaţia noastră nu e unică, numai că specificul Teatrului Naţional, care a reuşit în anii care au trecut să ducă veniturile proprii până aproape de 25% din totalul de cheltuieli, asta însemnând aproape trei milioane de euro venituri proprii anuale, acum sunt zero.

Alte instituţii, care nu au atâtea săli, nu au atâta public, spectacole în portofoliu, au venituri proprii între 1, 2, maxim 3%. Practic, drama economică pe care o trăim e mai mică în ceea ce îi priveşte.

Ana Maria Sandu: E momentul unei reinventări, să-i spunem, a teatrului? N-o putem duce la infinit cu spectacole în aer liber, nici cu spectacole online…

Ion Caramitru: Spectacolele online reprezintă doar o debuşare de pasaj. Spectacole online înseamnă spectacole filmate, mai bine sau mai prost. Cele mai multe sunt filmate cu o singură cameră, cu stativ. Ori chimia care se creează între public şi scena dispare.

Teatrul Naţional ar avea o şansă, dacă s-ar da drumul să se joace. Avem un portofoliu de peste 50 de titluri, care poate fi jucat şi care are public. Cred că am putea rezista doi ani, din ceea ce avem, fiind teatru de repertoriu. Dar dacă nu aduci premiere, nu merge la nesfârşit.

Ana Maria Sandu: Dar nici cortina nu cade…

Ion Caramitru: Teatrul are un număr nedefinit de ani în istorie. N-a murit niciodată, de atâta amar de ani!

Mai mult decât atât, au fost situaţii când, chiar în Anglia, ţara lui Shakespeare, ţara teatrului, când, după Shakespeare, teatrul a fost închis oficial. Există un istoric al acelei perioade, se numeşte perioada lui Cromwell, un dictator bigot, care atunci a considerat şi a votat în Parlament, că teatrul e instrumentul diavolului. Şi l-a oprit pe asemenea considerente. Vreau să vă spun că nu s-a jucat teatru vreo 30 de ani!

Au mai fost şi alte încercări de a spune că teatrul produce efecte anti-religioase ori e instrument de corupţie morală şi tot nu s-a putut face abstracţie de el!

Cel puţin pentru români, teatrul este o componentă organică a culturii noastre generale.

Se merge la teatru nu atât din obişnuinţă, ci din speranţa că te duci să înveţi ceva, să vezi ceva mişcat, care ţine de sentiment, de suflet, de gănd, de destin…Teatrul a fost, cum  tot Shakespeare a cerut-o, oglinda timpurilor noastre. Teatrul a avut şi aspect de critică socială acerbă, aşa cum am trăit destule spectacole în perioada comunistă.

Nu cred că teatrul va dispărea. Va avea sincope, legate de acest tip de neşansă, care iată, nu loveşte doar România, ci întreg mapamondul.

Ana Maria Sandu: O recomandare?

Ion Caramitru: Trebuie să trecem cât mai organic pregătiţi în sensul răbdarii şi al    optimismului nostru funciar peste aceste întâmplări, care sper să aibă un sfârşit.

Ana Maria Sandu: Vă mulţumesc!

***

Interviu realizat de: Ana Maria Sandu