În anul 2002 a apărut pe piața media TVR Cultural. Lucram în redacția de știri a postului, la Jurnal Cultural. Redacția noastră nu era pe Dorobanți, în sediul central TVR, ci pe strada Molière, unde încă există studiourile istorice ale televiziunii publice. (De acolo a avut loc prima transmisiune TVR în anul 1956).
Eram destul de izolați, ca un experiment pe care îl pui la crescut în eprubetă. Nu ne gândeam prea mult la asta. Aveam condiții minime să funcționăm, iar ce nu aveam, fabricam cu entuziasmul pe care nu îl mai văd astăzi în nicio redacție...
Nu primeam vizite prea des. Nu de la „șefime". Eram subiect de glume și se făceau pariuri în cât timp ne rupem gâtul. Și noi și, iată, acum dispărutul TVR Cultural.
Dacă nu ați trecut niciodată printr-o redacție de știri, trebuie să vă spun că limbajul, comportamentul, tonul, nu sunt chiar cele mai rafinate... Indiferent de sigla postului...
Valentin Nicolau ne vizita. În modul cel mai abrupt cu putință. Nu suna înainte, nu își trimitea buzduganul ca semn, nu spunea nimic. Intra în redacție, se așeza pe un fotoliu, ne privea. De cele mai multe ori treceau minute bune până să ne dăm seama ca e acolo. Minute în care, spun din nou, vorbeam ca și cum eram „singuri acasă".
Ne plângeam că a mai cedat un calculator, că nu avem suficiente casete, că mergem cu metroul la filmare, că avem echipament vechi și puțin, că nu mai e toner pentru imprimantă, că nu avem grupuri de montaj civilizate, că... orice ne durea. Dar căutam și găseam soluții. Iar la ora începerii Jurnalului eram cu toții ca scoși din cutie. Când ne dădeam seama că avem musafiri spuneam doar „mmmm", că deh, ce să mai spunem? Iar el spunea „măi copii..."
De atunci, de la Valentin Nicolau, nu îmi amintesc să mai fi văzut vreun președinte al televiziunii în biroul nostru...
A trecut un an de când scriitorul Valentin Nicolau nu mai este printre noi. Mesajul fiicei sale Ana Nicolau, este, probabil, cel mai personal mod prin care ni-l putem aduce aminte: „Purta puloverul cenuşiu pe care i-l alesesem cadou de Crăciun, cu două săptămâni înainte. L-am văzut apoi sfâşiat, la spital, de cei de pe ambulanţa care l-a adus. Niciodată nu-l nimeream la cadouri, mai ales de Crăciun. Voia totul şi totuşi nimic. Avea totul deja. Visam să-i iau un pick-up, să ascultăm împreună colecţia lui de viniluri care aduna praf de atâţia ani.
Am crescut cu muzica lui din maşină, cu Cat Stevens pe drumul de mare. În ziua aia vroia să-mi dea un nou disc şi-i spuneam că mi-l dă degeaba, n-am la ce să-l ascult. Nu am întrebat nici măcar ce era. Îmi spune, îţi pun pe facebook, asta era noua lui pasiune, îmi făcea daruri pe facebook, melodii, poze, aşa comunicam. Aşa cum ani la rând, precum tatăl din basme, îmi aducea cadouri din toată lumea, de la păpuşi ruseşti şi statui africane, până la icoane şi frunze de măslin din grădina Ghetsimani. De cărţi nu mai spun. Nu ştiu ce-a văzut pe chipul meu în ziua aceea că a venit la mine acolo, în bucătăria biroului de 2 m pe 1, şi m-a strâns în braţe zâmbind. Transpirase, puloverul era umed la subraţ şi m-am retras uşor, neobişnuită cu asemenea afecţiuni, mai ales în public.
Ne-am despărţit pe holul întunecat al editurii, el cobora la maşină, pleca la o întâlnire, eu mă duceam să citesc emailuri printre suspine. Când l-am văzut din nou în seara aia, nu mai era(...)"
Casa de Producție TVR vă invită să păstrați un moment de aducere aminte pentru Valentin Nicolau luni 11 ianuarie, pe TVR 2, la ora 20.10
Teatrul de televiziune este un proiect coordonat de CASA DE PRODUCŢIE TVR şi difuzat pe TVR 2 în fiecare seară de luni.
Producător coordonator: DEMETER András István
„APLAUZE PENTRU LENA” de Valentin Nicolau
Producție a teatrului ArtEmotion din Oradea.
Preluare din cadrul Festivalului Național de Teatru Independent.
În distribuţie: Mirela Lupu, Sebastian Lupu.