Luni, 20 ianuarie, TVR 3 a redifuzat două emisiuni dedicate muzicianului care a trecut graniţele genurilor muzicale fără niciun efort.

Dan Andrei Aldea este muzicianul rock şi folk care a provocat admiraţia generală cu fiecare melodie, solo ori orchestraţie.

Dacă punem la socoteală ceea ce se cunoaşte mai puţin - faptul că de mic a fost considerat un copil-minune al viorii – mulţi se vor întreba de ce nu a urmat o carieră în direcţia muzicii clasice? Răspunsul îi aparţine: la 15 ani a descoperit chitara electrică, într-o epocă în care genul rock a explodat, şi de atunci a făcut o lume întreagă să se rostogolească la vale!

La cel mai mare festival pop, în 1971, a apărut cu grupul Sfinx reinventat într-o formulă de trio, uimindu-l inclusiv pe marele Oschanitzky, atunci în juriu! Absolvent al Conservatorului la vioară, a fost urmărit permanent de daimonul creativ şi a încercat dintotdeauna să creeze întru muzică (în cele mai absconse şi neaşteptate forme ale acesteia). Şi i-a reuşit, părerile melomanilor, muzicienilor şi criticilor muzicali au avut mereu contururi superlative!

De la muzica cvasiacustică (de care ţine, de exemplu, „Om bun”) ori aceea pentru teatru („Cântecul bufonului”) şi film şi până la compoziţiile de rock ori muzică progresivă edificate cu Sfinx, Aldea a avut mereu coerenţă şi strălucire, că a fost vorba de melodii de-sine-stătătoare ori de un întreg disc, conceptual („Zalmoxe”). A colaborat deopotrivă pe discurile colegilor de scenă, de la folk (Vali Sterian, Anda Călugăreanu şi atâţia alţii) la culegerile de şlagăre internaţionale ale casei Electrecord, iar tuşeul său se simte, unic, şi după decenii.

Din păcate, nemulţumit de ceea ce se întâmpla în România, în 1981 a ales libertatea şi s-a stabilit la Munchen. Acolo a avut ocazia să-şi dezvolte propriul studio şi a lăsat din nou urme în toate producţiile pentru care a fost angajat, prea puţin cunoscute aici. Că a fost Saragossa Band sau discurile „Faust”, pentru melomanii români contează cel mai mult, credem, colaborarea la ultimele două discuri ale lui Doru Stănculescu, relansate anul trecut, singura cunoscută aici.

Din octombrie 2014, Dan Andrei Aldea a revenit în România, în oraşul soţiei sale, Oradea, găsindu-şi adevărata tihnă după care tânjea. Nu-şi propusese să susţină concerte, dar... nu s-a putut opune cererii fanilor. Şi bine a făcut. Cum în Germania a cântat ani de zile ca instrumentist şi solist, şi-a adus aminte de rockul ctitorilor genului, de fapt de ceea ce l-a determinat să-şi schimbe cariera „clasică”. La insistenţa fanilor, având în impresarul Florin Budeu un sprijin important, nu a lăsat deoparte nici compoziţiile proprii. Singur, apoi însoţindu-se cu grupul Desperado, a revenit asupra unora dintre piesele sale de căpătâi, de la „Secolul vitezei” (da, cu acel solo imposibil) la „Ursitoarele”...

Momentul interviului a fost acela în care TVR 2 şi-a asumat misiunea de a îi redeschide poarta întregii ţări „omului bun”, prin emisiunea „Omul cu chitara”. Restul a fost magie, revelaţie, pentru că redactorul a fost şi rămâne un fan al lui Dan Andrei Aldea şi al fiecărei secunde înregistrată de acesta, cu vocea sau cu instrumentele, iar oricare dintre ele reprezintă o încercare de Muzică (cu majusculă), iar în particular o conectare simbiotică la cultura română.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!