Examenul lui Moliere la „Şcoala Nevestelor“

Putem spune că anul 1662 a însemnat pentru Moliere apogeul vieţii sale. Fiecare zi reprezenta o nouă victorie personală la curtea Regelui Soare, un nou şi fulminant succes profesional, o altă treaptă urcată spre inima publicului parizian.

Era favorit al Regelui, admirat de nobilii şi de doamnele de la Curte, invidiat de toţi dramaturgii  (de exemplu, maestrul Pierre Corneille, autorul nemuritoarei tragedii „Cidul”) şi de actorii vremii, iubit şi aplaudat ca nimeni altul de publicul Parisului.

Autor dramatic, director de teatru, regizor şi actor, Jean Baptiste Poquelin, ce-şi luase de la 22 de ani numele de scenă Moliere, se afla într-o ascensiune cum nu mai cunoscuse nimeni până atunci. În acel moment, în care nimeni şi nimic nu părea să-i poată sta împotrivă, Moliere găsea în sfârşit răgazul să se căsătorească.

Nota primul său biograf Jean Leonor Le Gallois, sieur de Grimarest: „Nu poate nimeni nădăjdui o situaţie mai fericită decât cea în care se afla el la Curte şi la Paris de câţiva ani. Dar s-a gândit că fericirea va fi mai mare şi mai intensă dacă ar împărţi-o cu o femeie”.

E interesant că, în toate piesele sale, Moliere recomanda extrem de mare atenţie la alegerea soţului, respectiv a soţiei. Nimic mai firesc pentru un om înţelept! Dacă şi în cazul lui s-ar fi dovedit tot atât de scrupulos, ultima parte a vieţii sale ar fi fost cu siguranţă mai fericită, cu mult mai liniştită, în mod sigur mai bogată şi, de ce nu, ceva mai lungă.

Domnişoara Armande Bejart, aleasa inimii sale, o actriţă cu 21 de ani mai tânără, venea din propria trupă. Nu asta era problema, asemenea diferenţe de vârstă se întâlneau curent şi în acea vreme. La 40 de ani, Moliere apărea drept un bărbat frumos, care interpreta încă roluri de june-prim. Iar Armande, la 19 ani, o fată foarte frumoasă, veselă, plină de viaţă şi, asemeni celor de vârsta ei, mare amatoare de lux, fermecată de bogăţia şi strălucirea vieţii de la Curtea Regală.

Grimarest, concluziv: „Această tânără  avea toate darurile care pot atrage un bărbat şi tot spiritul necesar pentru a-l lega de ea”. Sigur, la vârsta ei, Armande nu înţelegea întotdeauna activitatea epuizantă pe care soţul o depunea zilnic în teatru şi nici  preocupările lui excesive de a deveni cel mai mare autor dramatic al vremii. Asta avea să devină cu timpul, nu-i aşa, o mare problemă.

Care să fi fost chiar atunci, la căsătorie, marea problemă?

Ei, da! Asemeni fiului rătăcitor, la 19 ani, Moliere cere tatălui său banii care i se cuvin şi pleacă în lume, respectiv prin Franţa, să facă teatru. Vreme de 13 ani trupa sa colindă oraşele şi târgurile, reuşind să trăiască, nu rău, dar fără cine ştie ce succes. Pentru succes ar fi fost nevoie de altceva, de… bunăvoinţa stăpânului, a regelui Ludovic al XIV-lea, cel mai puternic monarh al vremii sale.

O membră fondatoare a trupei de teatru este şi Madeleine Bejart, o tânără plină de temperament, care va deveni cu timpul o excelentă actriţă de comedie.

Moliere o întâlnise pe Madeleine în iunie 1642, iar aceasta a născut o fată din flori,  Armande, în februarie 1643. Da, este vorba chiar de viitoarea soţie a dramaturgului. Micuţa Armande creşte în trupa lui Moliere, în mediul teatrului, un mediu nu tocmai potrivit pentru buna educaţie a unei fetiţe. Interesant ca în vremea copilăriei Armande îl numeşte pe Moliere mereu, în joacă, „mon mari”- „soţul meu”, fără să se gândească cineva la ce va întampla peste ani.

Practic, Moliere s-a căsătorit cu fiica fostei sale concubine, lucru împotriva firii, extrem de neobişnuit chiar şi în zilele noastre, de largă relativizare morală. Iar atunci, în 1662 - o perfectă ocazie pentru inamicii săi de a-l acuza în mod public de incest. Ba chiar seniorul de Montfleury l-a acuzat de incest în faţa Regelui. Însă Montfleury nu era un senior cu suficientă credibilitate. Oricum, nu avea dreptate: Armande nu era fiica lui Moliere.

Imediat după căsătorie, Moliere scrie „Scoala Nevestelor”, cel mai mare succes al său, care se joacă fără întrerupere între 26 decembrie 1662 şi 9 martie 1663, aducând încasări pe măsură. Ceva fabulos, şi nu doar pentru acele vremuri!

Dar pentru că tot suntem la „Şcoala Nevestelor“, să vedem cum au comentat specialiştii piesa după premieră. Moliere era acuzat de vulgaritate, de vicii de construcţie dramatică, lipsă de rigoare şi precizie a personajelor, de ton general grosolan şi de obscenitate. Versurile lui, se spunea, sunt „o proză stâlcită, pe alocuri prost rimată”, iar piesa „o satiră înspăimântător de usturătoare împotriva femeilor”.

Însă toate acestea, împreună cu acuzaţiile de incest, nu făceau decât să sporească interesul publicului. Toţi comentau piesa, toţi voiau să o vadă, la toate nivelurile societăţii pariziene numai despre asta se vorbea. Colegii săi, dramaturgii, îl priveau cu furie şi invidie, socotindu-l „un nou venit care nu respectă regulile, convenţiile şi are parte de succesele cuvenite vechilor autori”. Publicul însă o adora. Iar Regele îi ţinea partea. Încă!…

Armande nu avea talentul mamei sale Madeleine, dar, devenind soţia patronului, trebuia să ia rolurile importante. Însă frumuseţea sa ieşea în evidenţă cu prilejul spectacolelor montate de Moliere în grădinile de la Versailles, în cinstea Regelui Soare – practic, nişte spectacole omagiale ce fac plăcere şi subţiază punga oricărui dictator.

Ei bine, acestea se bazau în special pe farmecul dansatoarelor, în fruntea cărora Armande făcea furori. Costumele lor erau foarte îndrăzneţe chiar şi pentru zilele noastre, aşa încât e lesne de bănuit ce impresii produceau nobililor de la Curte, care le asaltau încă din timpul pauzelor. Cum preţuiau drăguţii de nobili fenomenul artistic? Iată chiar cuvintele lor: „Dacă nu mai poţi nici să râzi de măscăricii ăştia şi să le îmbrăţisezi niţeluş nevestele, când sunt frumoase, atunci s-a întors lumea pe dos!”

Devenise o obişnuinţă ca la finalul actelor de cultură, cabina Armandei să se umple cu filfizoni de Curte care o complimentau absolut pentru frumuseţea şi desigur măiestria jocului. Iar ea, preocupată în special să placă, firesc la 20 de ani, nu-şi punea problema nefericirii soţului. Mai ales că nu era deloc o redută uşor de cucerit! Îi plăcea mai mult să zgândărească plevuşca. Rechinii jucau altfel.

În octombrie 1664, se naşte primul copil al familiei, un băiat. Moliere? În culmea fericirii! Ba chiar micuţul Ludovic este botezat de însuşi Suveranul – gest de supremă favoare! Numai că, nici nouă luni mai târziu, copilul moare. Moliere e distrus!

Totala nepotrivire de caracter şi de temperament dintre soţi îşi arată primele efecte. Rămân totuşi împreună şi anul următor Armande naşte o fată pe care o vor boteza Madeleine, după numele bunicii, respectiv fosta amantă de tinereţe a tatălui său. Încurcate relaţii! Madeleine se va călugări şi va fi, alături de o mătuşă vitregă Catherine, tot călugăriţă, singurele urmaşe ale întregului neam Poquelin, Jean Baptiste – tatăl având nu mai puţin de 8 copii.

În 1666 Moliere se îmbolnăveşte grav, răpus de munca istovitoare, de atacurile rivalilor, de intrigile Curţii, de necazurile casnice. Organismul său bolnăvicios cedează. Apar chiar zvonuri că ar fi murit! Are mari probleme familiale. Doamnei Armande nu-i vine uşor să-şi irosească anii tinereţii lângă un bolnav, având dublul vârstei sale. Ruptură inevitabilă! Grimarest comentează: „Prin această căsătorie Moliere pierdea toate bucuriile pe care le-ar fi putut avea de pe urma meritului şi a bogăţiilor sale “.

Părăsit de soţie, singur şi bolnav, lipsit de mângâierea unui fiu, Moliere primeşte în trupa sa un baiat de 13 ani, fiu de actori, rămas orfan de la 9 ani, pe numele de scenă Baron, pe care îl adoptă ca pe un fiu, ca pe un discipol. Un băiat dotat, inteligent, plin de farmec, crescut însă în mediul corupt al teatrului.  Revenim la Grimarest: „Moliere îi oferă întreaga sa bogăţie afectivă pe care nu avea cui o împărtăşi”.

În 1670 Armande se întoarce la Moliere, care, întrucâtva refăcut după anii ceva mai liniştiţi şi după marele succes cu „Tartuffe”, încearcă să fie un soţ mai bun. „Vrăbiuţa inconştientă” are însă o legătură tocmai cu… Baron – o lovitură umilitoare şi neaşteptată pe care Moliere o îndură cu infinită amărăciune. Şi tu, fiul meu Brutus!…

Armande însă rupe relaţia cu tânărul actor şi la 15 septembrie 1672 îi naşte lui Moliere un fiu, botezat Pierre. Micuţul însă se prăpădeşte după nici o lună, pe 10 octombrie. Tragedie totală în familia Moliere! Ca şi cum aceasta n-ar fi de ajuns, intrigile de la Curte îl aduc în dizgraţia Regelui.

Producţiile acelor ani? „Vicleniile lui Scapin” – mare eşec. „Femeile savante”- primită cu răceală. „Bolnavul închipuit”– piesă excelentă, dar refuzată la Curte! – dizgraţia supremă!

La 17 februarie 1673 Moliere moare de ceea ce numim astăzi tuberculoză. Aproape că a murit pe scenă! Cu toate acestea, în ultimele clipe a fost vegheat nu de Armande, nu de actorii propriei trupe, nu de publicul care îl admirase şi îl ridicase în slăvi atâţia ani, ci de două călugăriţe. Două reprezentante ale bisericii pe care, ca exponent al cercurilor liber-cugetătoare, o batjocorise, dar la care, spun mărturiile, în faţa spaimelor morţii, se întorsese.

Inegalabilul geniu comic, creatorul comediei moderne - Moliere, ale cărui  opere au un imens succes şi astăzi, după trei secole şi jumătate, a fost unul dintre cei mai nefericiţi oameni ai epocii sale. În ciuda succeselor, a faimei, a averii. Din păcate, inabilitatea de a-şi alege o soţie s-a dovedit una dintre principalele cauze.

Grimarest, primul biograf al lui Moliere: „Este foarte greu pentru o actriţă, frumoasă şi grijulie cu persoana ei, să-şi supravegheze până într-atât purtarea, încât să nu poată fi atacată(…) Moliere îşi închipuia că toată Curtea, tot oraşul, toţi o doreau pe soţia lui. Ea nu-şi dădea osteneala să-i arate că se înşeală.”

Încheiem cu însuşi Moliere: „Sunt cel mai nefericit dintre toţi oamenii şi n-am decât ceea ce merit. Nu m-am gândit că sunt prea auster pentru o tovărăşie domestică. (…)Femeia aceasta, de o sută de ori mai înţeleaptă decât mine, vrea să se bucure de viaţă; îşi urmează calea şi, sigură pe nevinovăţia ei, nu vrea să se supună precauţiunilor pe care i le cer. (…) Descopeream atâta indiferenţă, încât începeam să-mi dau seama că (…) ceea ce simţea ea pentru mine era foarte departe de ceea ce aş fi dorit pentru a fi fericit .”

(Iulian  Foisor)