Într-o societate dependentă de știință și dezvoltare, curiozitatea constituie forța motrice pentru învățare, idei noi și inovație. Cum pot beneficia copiii de o educație bazată pe curiozitate în familia și în școala românească aflăm de la Marin Bălan, conferențiar universitar la Facultatea de Filosofie a Universității din București.

Copiii s-au născut curioși. Dar este de ajuns? Ce atitudine trebuie să adopte părinții față de copii? Dar școala?

Curiozitatea este o caracteristică observată în rândul multor animale; spunem despre pisică, de exemplu, că este unul dintre cele mai curioase animale. Cât despre noi, ca ființe umane, suntem curioși de la naștere și putem rămâne curioși toată viața sau, din contră, este posibil să ne pierdem curiozitatea chiar foarte devreme.

Adesea, curiozitatea noastră este asociată cu foamea de informații inedite – unii și-o potolesc aflând ce fac vecinii, alții descoperind un nou scandal în care a fost implicată o vedetă... Pe de altă parte, ne caracterizează curiozitatea în sens epistemic, ca element esențial premergător învățării, adică o cerere persistentă de cunoștințe, scopul fiind asimilarea de noi informații. Devine important să știm ce promovează sau ce îngrădește curiozitatea în programele școlare și cum este posibilă educația științifică bazată pe curiozitate.

Cum ar putea educatorii și părinții să încurajeze și să ghideze curiozitatea naturală a copiilor, în sala de clasă și acasă? Nu s-a dovedit științific că e posibil să acționăm asupra curiozității ca trăsătură, dar putem stimula și ghida curiozitatea unui copil, creând acele contexte specifice care o provoacă. La vremea sa, John Locke recomanda părinților metode de reflecție colectivă, cum ar fi gruparea unor obiecte noi pe masă, ceea ce i-ar face pe copiii să pună întrebări referitoare la lucruri și lume, în special întrebări „de ce?”.

Copilul întreabă „de ce?” foarte devreme, curiozitatea sa contrastând puternic cu lipsa de curiozitate caracteristică adulților. În mod constant, copiii iau adulții drept model și se identifică cu comportamentul lor. Ca urmare a mediului de acasă sau de la școală, un copil poate fi apatic, altul poate manifesta mai multă imaginație sau curiozitate, altul poate recurge la comportamente foarte agresive față de ceilalți. Imaginea adulților lângă care trăiesc îi stimulează pe copii sau, din contră, îi descurajează să exploreze, să caute, să întrebe, să fie curioși.

Care este raportul dintre conținuturile specifice și procesul de cercetare în actul de predare din ciclurile primar și gimnazial? Care dintre acestea ar trebui să aibă prioritate și de ce?

Disciplinele predate în școală au conținuturi specifice și, din această cauză, o anumită disciplină nu poate fi predată la fel ca celelalte. Ar putea învăța copiii să fie buni unii cu alții așa cum învață despre substantive, despre adunare și scădere, despre munți și râuri? Desigur, subiectele de etică nu pot fi predate ca cele de gramatică sau matematică. Care ar fi modalitatea de predare a eticii? Dar poate fi predată etica? În privința eticii, la școală, n-ar trebui să se predea cunoștințe, obligând elevii accepte un set predefinit de valori, să adopte reguli sau principii morale; mai degrabă, ei ar trebui să ia în considerare opțiunile lor morale și să gândească asupra lor. Astfel, cercetarea etică, așa cum a teoretizat-o Matthew Lipman, nu este îndoctrinare, profesorul punând accentul nu pe CE să gândească elevii, ci pe CUM să gândească; el s-ar comporta, după modelul lui Socrate, ca un tăun, încurajând elevii să ia inițiativa, să pună la îndoială ipotezele și sugerând modalități de a ajunge la răspunsuri mai cuprinzătoare.

Cercetarea ar trebui să fie prezentă în predarea fiecărei discipline din curriculumul pentru învățământul primar și gimnazial. Iar în cazul disciplinelor care au în vedere formarea competențelor civice și sociale, predarea ar trebui înlocuită complet cu cercetarea. Căci, așa cum spune didacticianul francez al filosofiei Michel Tozzi, chiar în titlul unei cărți, „la morale, ça se discute.”

Conferențiar Universitar Dr. Marin Bălan

Care este și în ce constă modul de chestionare pe care profesorii ar trebui să îl aplice în relația cu copiii pentru a le trezi curiozitatea, respectiv dorința de a pune întrebări?

Profesorii petrec o mare parte din ora de curs punând întrebări, sute de întrebări într-o singură zi, câteva zeci de mii pe an. Dintre aceste întrebări, cam jumătate sunt legate de desfășurarea lecției, peste o treime implică reamintirea informațiilor și abia a zecea parte necesită din partea elevilor analize, generalizări, deducții.

Întrebările de la școală suferă o inversare în raport cu acelea de acasă ori din cercul de prieteni. Dacă ultimele exprimă, de regulă, o lipsă de informații, primele sunt mai ales întrebări la care profesorii cunosc deja răspunsurile. Elevii pun foarte puține întrebări la școală – în medie, fiecare elev, o întrebare pe săptămână. Coincid întrebările profesorilor și întrebările elevilor sau nu se întâlnesc niciodată? Pedagogul francez Michel Develay a sintetizat astfel ruptura: „școala răspunde la întrebări pe care elevii nu și le pun și nu răspunde la întrebări pe care elevii le ridică.”

Dacă dorim să întărim curiozitatea copiilor, atât în școală, cât și în familie, trebuie să le arătăm imaginea unui „adult matur, dar întrebător,” spune Matthew Lipman. Copiii ar avea nevoie de o astfel de imagine, ca o confirmare în ce privește libertatea lor de a explora, de a pune întrebări suplimentare, de a cerceta diferitele alternative disponibile și de a ajunge, în final, la niște răspunsuri provizorii. Copiii ar putea învăța de la un asemenea adult să susțină răspunsurile cuiva ca tentative și nu ca dogme. Dacă, în schimb, le-am prezenta imaginea unui adult care are toate răspunsurile, care știe totul, nu am face decât să descurajăm explorarea, întrebarea și curiozitatea.

Care este rolul miturilor într-o educație axată pe curiozitate?

Kierkegaard considera că profesorii trebuie să aducă ceva poetic, să exercite o influență magică în viața copiilor, întrucât nu putem trăi și gândi fără imaginație, speranțe, idealuri; copiii au nevoie de mituri și povești, sirenele, ca și libertatea și demnitatea, având o putere reală în viața noastră, poate mai mult decât are știința.

Prin complexitatea și ambiguitatea lor, unele mituri implică pe copii într-un mod mult mai interesant decât acele povestiri care par să aibă legătură directă cu experiențele lor. Căci copiii au imaginație și le place s-o folosească. Asemenea mituri conțin mari întrebări ale istoriei filosofiei, dar ca discurs imposibil de verificat, care nu ar putea fi declarat adevărat sau fals. Creaturile mitologice, precum ciclopul Polifem, sunt un excelent prilej de a discuta cu copii despre entități non-existente. Cum poate ceva care nu există să aibă anumite caracteristici? Ce fel de existență ar fi aceea pe care o dă faptul că noi vorbim despre un ciclop? Este diferită de existența pe care o are un urs ieșit din pădure în căutare de mâncare? Dar de existența unui urs de pluș? Sau ciclopul nu există în niciun fel? Și dacă ar fi așa, cum putem să mai vorbim în mod semnificativ despre el?

Când își pierd copiii curiozitatea și de ce?

Curiozitatea unui copil este în pericol pe măsură ce acesta crește, distrugătorii obișnuiți ai curiozității fiind părinții și sistemul educațional.

Unii părinți se simt iritați de întrebările copilului și îi reproșează în mod necugetat: „Pui prea multe întrebări!” sau „Termină cu prostiile!”. Copilul poate simți că nu este în regulă să pună întrebări și, probabil, nu o va mai face. Însă, la o atenuare a curiozității poate conduce și un stil parental care relevă valoarea întrebărilor, dar numai ca mijloc pentru a obține răspunsuri corecte; la fel se întâmplă și atunci când se apelează la răspunsurile imediate oferite de motoarele de căutare de pe internet.

Dar chiar dacă în familie sunt cultivate corect întrebările, curiozitatea copilului se poate stinge în mediul școlar, mai ales dacă va fi instruit să pună doar anumite tipuri de întrebări și în anumite moduri și dacă școala înlocuiește învățarea motivată de interes cu învățarea din necesitate.

Ce credeți că ar trebui să se întâmple în sistemului de învățământ românesc pentru a stimula curiozitatea copiilor în cadrul activităților curriculare?

Este nevoie de schimbări esențiale la nivelul practicilor educaționale, astfel încât școlile, cum spunea John Dewey acum mai bine de un secol, să devină cu adevărat laboratoare de creare a cunoștințelor și să înceteze să mai fie fabrici dotate cu containere de informații. În aceste școli trebuie să-și găsească loc metodele bazate pe dialog și cercetare, astfel încât profesorii să respecte subiectivitatea copiilor, felul în care ei experimentează și percep lucrurile.

Relația copiilor cu natura este prietenoasă, dar această prietenie este facilitată de capacitatea lor imaginativă. Prin urmare, în educația lor științifică trebuie să se țină cont de faptul că ei văd lucrurile naturale ca potențiali prieteni – o gărgăriță în mâna unui copil este un prieten al copilului. Mulți oameni de știință și-au amintit de experiențele din copilărie: Charles Darwin avea o pasiune pentru gândaci; Einstein era fascinat de acul busolei pe care a primit-o când avea cinci ani.

Conferențiar Universitar Dr. Marin Bălan

Copiii duc o viață de exploratori, dar au nevoie de îndrumări și cunoștințe. Problema este că adulții gândesc în termeni și concepte clare, riguroase care nu se suprapun cu cele ale copiilor.

***

Alese mulțumiri Domnului Marin Bălan, conferențiar universitar doctor la Facultatea de Filosofie a Universității București, autor al cărții Cum să faci filosofie cu copiii? (Eikon, 2023) pentru cel de-al doilea interviu dintr-o serie de 10 axate pe filosofia pentru copii, acordat Mariei Grăjdan pentru TVR!

***

Următorul interviu cu profesorul Marin Bălan îl veți putea citi luni, 30 septembrie, accesând secțiunea Livestyle a site-ului TVR.

***

Un interviu realizat de Maria Grăjdan

***

Credit foto: conf. univ. dr. Marin Bălan, Jacob Lund și Maria Sbytova - Shutterstock