Ne place să ni le imaginăm elegante, delicate, răsfățate... Răsfoiesc „Amintirile” doamnei Zoe Cămărășescu, volum ce acoperă cu precizie, umor și stil trei decenii de istorie românească, începând încă dinainte de 1900, și iată că doamnele despre care vorbim sunt mai curând puternice sub fragila lor aparență și educate să facă față oricăror provocări pe care viața de zi cu zi și de fapt istoria li le-ar putea pune înainte.

Un volum de mare valoare, structurat de autoare ca o poveste destinată mai curând familiei apropiate, ca să nu se piardă cele mai vechi dintre amintirile sale, de la începuturi și până când și-a cunoscut soțul, memoriile au fost redactate în 1963, în jurul vârstei de 70 de ani, și au devenit cunoscute publicului mult mai târziu, fiind o respectată sursă istorică. Dar cum fiecare dintre noi citește o carte prin prisma propriilor sensibilități, curiozități și interese, pentru mine n-a fost o poveste cu prințese, ci mai curând evocarea unui anumit tip de educație.

Descendentă a unor foarte mari familii ale aristocrației românești, micuța Zoe a fost a patra și cea mai  mică dintre fiicele doamnei Zoe Bengescu, doamnă de onoare a Reginei Elisabeta a României, și a unui tată mai mult absent. A crescut în apropierea imediată a familiei regale, pe care o evocă afectuos, și fiind de vârstă foarte apropiată a fost din copilărie prietenă a principesei Elisabeta.

Este extrem de impresionantă în acest context decența, cumpătarea, aș spune chiar modestia vieții de zi cu zi a acestor doamne, o parte însemnată a educației lor, numită la vremea respectivă bună creștere. Aș menționa câteva detalii, care țin de rigoarea folosirii bunului public, și ar putea fi pilduitoare. Ca doamnă de onoare a Reginei, Zoe Bengescu era prezentă aproape în fiecare zi în preajma familiei regale, uneori însoțită de vreuna din fiicele ei. Pentru asta o trăsură de la Palat venea să o ia în fiecare după-amiază, și uneori aceeași trăsură conducea copiii la Cotroceni, să se alăture la joacă Elisabetei și micului Carol, copii ai cuplului moștenitor. Niciodată, în nici o circumstanță, doamna Bengescu nu apela la acest mijloc de transport în scopuri personale. Nici măcar în Vinerea Mare când familia se ducea la Cimitirul Bellu, ocazie în care solicita bunăvoința unui cumnat care-i împrumuta trăsura lui, pentru că mijloacele financiare limitate nu-i permiteau să aibă propria trăsură.

Vara, doamnele de onoare o însoțeau pe regină la Sinaia, unde doamna Bengescu dispunea de o cameră frumoasă, pe care fiica ei și-o amintește cu drag (și care se mai păstrează încă). Copiii ei veneau des la Peleș, să-și vadă mama, să ia parte la după-amiezele de lectură sau muzică în saloanele reginei Elisabeta, uneori la dineuri cu prilejul vizitelor unor oaspeți străini. Dar doamna de onoare a Reginei nu-și permitea să le ofere găzduire la Peleș: ele locuiau câteva sute de metri mai departe, împreună cu guvernanta lor brașoveancă, într-o vilă modestă, pe măsura mijloacelor limitate ale familiei.

Rigorile educației formale la vremea respectivă erau diferite. Fetele, mai ales, primeau lecții acasă, de la profesori, și ca orice copii încercau să „scape” cât mai ușor. Dar pomul se cunoaște după roade, iar adolescenta de vârstă fragedă care ia parte, alături de mama ei, la dineuri la Peleș (unde curtea era restrânsă) sau la diferite excursii nu are nici o problemă să întrețină conversația oaspeților străini, din familii nobile europene, într-o limbă pe care aceștia o cunosc și pe teme pe care ei le găsesc de interes.

De-a lungul lecturii cititorul se lasă răpit de poveste. Detaliile conturează tablouri complete, pline de farmec sau de dramatism, după caz, personajele prind viață din câteva tușe, de la surori și până la Principele Ferdinand, încântat să împărtășească bucuria unei flori rare cu micii oaspeți de la Cotroceni.

Nu poți să nu te întrebi, în acest context, ce parte a educației unei mici domnișoare din lumea bună contribuie la crearea unui asemenea scriitor. Ne e dat să aflăm, într-unul dintre ultimele capitole ale cărții.

Titu Maiorescu îi era unchi prin alianță, fiind căsătorit cu una din surorile doamnei Bengescu. În ultimii ani ai vieții – și primii ani ai războiului mondial, rămas văduv, se stabilește în casa nepoatelor și dedică timp lecturilor, dialogurilor, comentariilor, contribuind la consolidarea culturii lor generale. Mai mult, spre surpriza intimidată a acesteia, îi cere tinerei Zoe permisiunea de a-i citi însemnările, „jurnalul”. Concluzionând că fata are talent, îi propune să lucreze împreună asupra unei traduceri, și în restul lunilor care i-au rămas de trăit marele critic se dedică îndrumărilor, însemnărilor, corecturilor pe textul nepoatei sale, contribuind probabil decisiv la formarea ei ca scriitor.

Memoriile se încheie la începutul anilor 20, când face cunoștință cu viitorul ei soț, și sunt datate „București, 1963”. Nu am găsit prea multe detalii despre viața doamnei Zoe Cămărășescu după 1950,  când toate bunurile familiei au fost confiscate. Am aflat că soțul ei, Jean Cămărășescu, fost prefect de Silistra și ministru în guvernul Take Ionescu, dar și pionier al automobilismului românesc, a murit în închisoarea de la Sighet, în primăvara anului 1953.

***

Credit foto: Volumul Amintiri de Zoe Cămărășescu, apărut la editura Baroque Books and Arts, a fost fotografiat de Cristina Oancea

***

Un articol de Cristina Oancea