Pe 22 martie, realizatoarea Daniela Zeca Buzura, gazdă a seriei de interviuri-confesiune "Mic dejun cu un campion", a început să scrie despre fiecare zi de izolare, într-un Jurnal de carantină, pe Facebook.
DANIELA ZECA BUZURA: JURNAL DE CARANTINĂ (X)
“Resemnarea, la fel ca eșecul, e pentru mediocri”
( Eugen Ionescu)
MIERCURI, 1 aprilie
JOJO, FIUL MAI MARE
Când eram foarte tânără și îl studiam, mă întrebam dacă Ionesco, marele autor al “Cântăreței chele” și promotor al teatrului absurd, ne-a iubit vreodată. Răspunsul l-am primit curând după ce, terminând cu dramaturgia, jurnalul și eseurile lui, m-am apucat de “NU”, manifestul său vehement, în care am găsit această frază: “poporul român este leneș în viața de zi cu zi, liric în poezie și tembel în politică. “
Nici asta, nici alte scrâșniri nu m-au nedumerit sau înfuriat, fiindcă am înțeles definitiv ce trist și singur a fost totdeauna Eugen Ionescu, acest atât de pe deplin scriitor, încât l-a primit Academia Franceză, Sorbona a început să îl predea, iar teatrele din toată lumea îi deschid ușile.
Multă vreme am crezut că frustrările sale survin din complexul de a nu fi fost francez sadea, așa cum pare că era Marie-Therese, femeia care l-a născut, ci a trebuit să își combine sângele cu acela al unui avocat român (culmea, numit tot Eugen) și care i-a abandonat în plin război, în Franța, pe el, o soră și pe mamă, luptându-se apoi cu dinții ca să obțină custodia și să-i aducă pe copiii încă mici la București.
Ceea ce am pierdut din vedere a fost că familia lui Ionescu cel trist, (numit de mamă Jojo în alint), a mai avut un fiu mezin pe care, din prima copilărie, fiul cel mare și-l mai amintea, împreună cu trauma dispariției lui, în urma unei epidemii de meningită.
"Elegii pentru noul rinocer”, volumul Lilianei Corobca, recent apărut în colecţia „Biografii romanţate” de la Polirom, mi-a pus sub ochi un text necunoscut, sfâșietor, o scrisoare a Mariei-Therese către sora ei: ”Jojo și Marilina au ascuns jucăriile lui Mircea, să nu le văd. Încearcă să mă înveselească, să mă facă să râd, dacă plângi, plângem și noi. Nu i așa, mami, că oamenii și când râd pot fi triști? Că râsul e ca să rămânem în viață? întreabă Jojo. Da, mami. Și cei buni, și cei foarte buni, și cei foarte cuminți, și clovnii, și magistrații lui papa, toți mor, da, mami? Și dacă mâncăm tot din farfurie, tot murim, și dacă vorbim frumos și suntem deștepți, tot murim, mami?
Jojo pune întrebări despre moarte la care nu îi pot răspunde. Murim, Jojo, murim, băiatul meu. Au amândoi grijă de mine, parcă-s doi moșnegei înțelepți și maturizați peste noapte. Ce copilărie au mai avut și ei, bieții mei copilași! Cum să mă rup de mezinul meu și să revin la cei vii?”
Ar fi multe de spus, dar mă opresc aici, adăugând că, după epistola asta inedită am înțeles, privind prin alt hublou exasperările, amărăciunea și revolta lui Ionescu, cel care până la sfârșitul vieții a susținut că nu s-ar fi născut în 1909, cum indică actele, ci în 1912, doar pentru că acesta din urmă era anul morții lui Caragiale, românul care adusese teatrul într-un punct, iar el, cel atât de nefericit în copilărie, l-a urnit de acolo și l-a împins mai departe.
Pe mâine, cu drag, DZB.
Citiți toate paginile din Jurnalul de carantină pe pagina de Facebook a emisiunii "Mic dejun cu un campion"!