Curiozitatea, dorința de a descoperi viața, lumea care îl înconjoară pe un copil trebuie stimulate atât de părinți, cât și de profesori. Curajul de a pune întrebări și rolul lor în procesul de învățare și explorare a lumii sunt subiecte atinse în interviul ce urmează, cu Marin Bălan, conferențiar dr. la Facultatea de Filosofie a Universitărții din București.

De ce pun copiii mai multe întrebări când sunt mici? De ce își pierd copiii interesul pentru întrebări tocmai la școală?

Avem o curiozitate naturală, de care suntem mânați să punem întrebări, să explorăm, să căutăm o înțelegere mai profundă, dar care este, totuși, fragilă. Tendința noastră de a pune întrebări intră destul de repede în declin. Căci numărul de întrebări puse de un copil scade constant pe măsură ce crește; de când intră în școala primară, ritmul întrebărilor scade, iar în gimnaziu aproape că încetează să mai pună întrebări.

De ce își pierd copiii interesul pentru întrebări? În primul rând, trebuie să ținem cont de faptul că profesorii se confruntă cu presiunea timpului; încercând să acopere tot ce este de predat, potrivit programei școlare, nu le mai rămâne timp pentru a lăsa copiii să pună întrebări. În al doilea rând, în școli domnește cultura răspunsului, elevii fiind evaluați nu pe baza întrebărilor, ci a răspunsurilor. Ați fost răsplătită în școală cu o notă mai mare pentru că ați pus întrebări?

Am fost elevă la Colegiul Național „Ioan Slavici” din Satu Mare, profilul pedagogic (învățător-educator), și îmi amintesc punctual că acest lucru s-a întâmplat la orele de psihologia copilului și de pedagogie; dar dacă stau să mă gândesc, și la limba română, și la istorie, și nu numai, eu și colegele mele eram stimulate să punem întrebări, să gândim, să nu luăm totul de-a gata. Pot spune că liceul pedagogic a fost un prilej excelent de formare și dezvoltare a gândirii critice, dar și a creativității. Asta datorită profesorilor excepționali pe care i-am avut, preocupați și implicați în formarea noastră ca viitori dascăli. Prin prisma activităților didactice pe care trebuia să le susținem la grădiniță și la școală, am învățat să gândim un proiect care să fie fezabil. Nu ne puteam prezenta în fața preșcolarilor sau școlarilor oricum. Totul presupunea documentare, știință, metodă, o foarte bună organizare și disciplină. Dar, primele persoane care m-au incurajat să pun întrebări au fost părinții mei, iar școala de care am avut parte nu a făcut decât să îmi dezvolte apetitul pentru a aborda viața în sine gândind, analizând și apoi recurgând la acțiune. Consider ca familia și școala trebuie să tragă în aceeași direcție pentru succesul de mâine!

Este firesc ca, într-un program de formare inițială pentru profesia didactică, să fie încurajate întrebările. Dar acest lucru ar trebui să aibă loc în toate ciclurile școlare. Or, încă din școala primară, ca să nu mai vorbim de gimnaziu, elevii învață că ceea ce contează cel mai mult pentru profesorii și pentru succesul lor sunt răspunsurile corecte. Tiparul dominant este acesta: profesorul pune o întrebare, iar elevul răspunde. Prin această abordare, profesorii au contribuit la statornicirea ideii că numai cei care știu mai multe au voie să pună întrebări. Dacă micul prinț din povestea lui Antoine de Saint-Exupéry ar intra într-o sală de clasă, fără să fie avertizat de existența acestui tipar pedagogic, el ar crede că profesorul este curios, iar elevii sunt deținătorii cunoștințelor.

Vedem că, la examenele de capacitate și bacalaureat, se evaluează capacitatea de a răspunde la întrebări, nu și capacitatea de a formula întrebări, candidații fiind solicitați să facă dovada că stăpânesc cunoștințele predate. Lipsesc acele întrebări care solicită, cum spunea Solomon Marcus, o „construcție personală,” iar dacă, totuși, o asemenea întrebare ar trece de filtre, imediat ar fi contestată de părinți și alți profesori pe motiv că „așa ceva nu s-a predat.” Dar asigură acest sistem de evaluare eficiența învățării? A scrie din memorie, a rezolva exerciții după șablon sau a copia înseamnă învățare? Capacitatea de a da răspunsuri este totuna cu potențialul de invenție?

Nu cumva ar trebui ca elevii să învețe altfel? Progresul inteligenței artificiale influențează puternic modurile noastre de a trăi și de a lucra. Care este viitorul școlii? Acest viitor nu poate fi gândit altfel decât într-o societate care învață. De aceea, este necesar să schimbăm modurile noastre de a învăța, în toate locurile și la toate vârstele, și să facem copii să nu mai rămână pasivi în clasă. Căci, ne spune tot Solomon Marcus, menirea elevului ar trebuie să fie nu doar să răspundă la întrebările altora, ci să fie educat și stimulat să construiască întrebări și să descopere că fiecare răspuns la o întrebare generează noi întrebări.

Conf. Univ. Dr. Marin Bălan

Dar nu toți copiii au curajul să pună întrebări. Cine ar putea ajuta copiii să își depășească această frică?

Warren Berger, în cartea sa A More Beautiful Question, vorbește despre unele bariere sociale care ar opri elevii să pună întrebări. Mulți elevi se comportă ca și cum ar ști deja ceea ce se predă sau pur și simplu nu i-ar interesa, deoarece, întrucât se tem că, dacă ar pune întrebări, ceilalți colegi și-ar da seama că nu știu; de aceea, nu ar fi „cool” să adreseze întrebări. Dar sunt cazuri, continuă Berger, în care părinții determină comportamentul interogativ al copiilor la școală: cei cu venituri mari îi încurajează să pună întrebări, pe când cei cu venituri mici îi sfătuiesc să nu pună întrebări, deoarece s-ar putea să-i înfurie pe profesori.

Și părinții, și profesorii ar putea acționa astfel încât întrebările să devină o componentă normală în cadrul școlii. Părinții ar putea să-și arate interesul mai degrabă pentru întrebările pe care copilul le-a pus decât pentru răspunsurile date, într-o zi, la școală. Totuși, ajutorul cel mai important ar trebui să vină din partea profesorilor. Intenționat sau neintenționat, copiii sunt instruiți să vadă învățarea ca un proces de găsire a răspunsului corect. Dar n-ar putea fi învățați și cum să-și pună propriile întrebări? Dacă ar privi dincolo de răspunsurile corecte, copiii ar ajunge la niveluri mai profunde de înțelegere.

Elfie, fetița de șase ani din romanul cu titlu omonim al lui Matthew Lipman, este necăjită din cauză că nu știe să pună întrebări interesante. Dar ajunge să pună întrebări filosofice. Ar putea învăța copii să pună întrebări citind romanul Elfie?

Romanele filosofice ale lui Lipman sunt dialoguri între copii de aceeași vârstă cu cititorii lor, care se petrec în general într-o școală. Aceste romane nu sunt destinate lecturii private, ci practicii filosofice, în sala de clasă. Ele conțin programe de cercetare, iar personajele reprezintă modele de cercetători care discută despre probleme semnificative din viața lor de zi cu zi. În toate romanele, găsim abilități de gândire strâns legate de dezvoltarea cognitivă a copilului. Astfel, personajele fac comparații, distincții, stabilesc asemănări, descriu analogii, formulează ipoteze, recunosc ambiguități, furnizează sau solicită motive, descoperă erori, deduc semnificații și, desigur, pun întrebări și răspund la întrebări. După citire, copiii pun, individual sau în grup, întrebările lor. Aceste întrebări constituie punctul de plecare pentru un dialog la care participă întregul grup și care este facilitat de către profesor. În timpul dialogului, sunt interiorizate abilitățile de gândire și, în același timp, se dezvoltă o reflecție colectivă pe diferite teme filosofice.

Filosofia în sala de clasă este un exercițiu colectiv. Dar, pentru a aduce filosofia în sala de clasă, este necesar ca profesorul să posede o cunoaștere specifică a practicii filosofice, un mod de utilizare a conceptelor, un mod de argumentare, o anumită cultură filosofică. În primul rând, însă, este necesar să știe să-și pună întrebări. De aceea, pregătirea pentru a filosofa este o pregătire pentru interogare.

Acesta ar fi și motivul pentru care filosofia cu copii nu se poate face după manual. Căci manualul plasează profesorul în afara întrebărilor, iar întrebările discutate cu copiii n-ar mai fi și întrebările sale; și nici ale copiilor participanți – ar fi întrebările altora. Or, întrebările trebuie să fie puse de fiecare, în felul lui; nimeni nu poate gândi în locul celuilalt.

Ce este o întrebare filosofică?

Filosofia nu deține un set exclusiv de întrebări. Multe dintre întrebările pe care ni le punem în filosofie se regăsesc și în alte domenii. Ele intră în atenția filosofiei în funcție de relația pe care cel care întreabă o stabilește cu ceea ce pune la îndoială. Întrucât, arată Socrate, în dialogul Menon, cel care pune o întrebare celorlalți se află în starea de ignoranță mai mult decât oricine altcineva. Prin urmare, întrebarea filosofică implică interogativ pe cel care o pune. Dacă întreb, mai întâi, trebuie să mă întreb. Și atunci, nu este posibil să formulez în mod filosofic întrebările altcuiva dacă nu le fac mai întâi întrebările mele, dacă nu sunt implicat existențial în aceste întrebări.

Sub aspect formal, o întrebare este filosofică dacă satisface anumite criterii. În primul rând, nu este empirică, ci abstractă, acest caracter putând fi identificat gramatical în folosirea unor noțiuni abstracte, adesea la singular și cu articol hotărât. În al doilea rând, nu este particulară, ci generală, implicând răspunsuri universale, nu faptice. În al treilea rând, este deschisă, având mai multe răspunsuri contestabile ce se pretează să fie reexaminate.

Să înțelegem că, în filosofia pentru copii, răspunsurile pot fi ignorate?

Aceasta ar fi o viziune idealizată asupra întrebării. Am presupune ca întrebarea este omnipotentă, nemaifiind nevoie de niciun răspuns, iar problema analizată ar rămâne doar la nivel de idee. Dacă apreciem doar întrebările, n-am face decât să recunoaștem problemele, dar fără a le aborda. Este adevărat că întrebarea deschide calea, dar răspunsurile, ca și obiecțiile succesive, o construiesc. Se vehiculează ideea că întrebările filosofice sunt fără răspuns. Într-adevăr, sunt posibile multe răspunsuri la o întrebare filosofică, dar acest fapt nu este suficient pentru a deduce că nu există răspuns. Dacă lucrurile ar sta astfel, atunci întrebarea respectivă ar fi lăsată deoparte.

Într-o discuție filozofică, sunt interesante și întrebările, și răspunsurile, întrucât, tocmai acestea din urmă vor da naștere la noi întrebări. Răspunsurile reflectă diferitele viziuni ale lumii, diversitatea care generează nevoia de a discuta, de a ne opune și de a propune idei și alternative.

Conf. Univ. Dr. Marin Bălan

Dar nu toți părinții consideră că filosofia ar fi utilă pentru copiii lor. Ce le-ați spune?

Este necesar să ne întrebăm „Ce este un copil?” Credem că îi cunoaștem destul de bine pe copii, bazându-ne pe ceea ce ne spun psihologia și științele educației. Filosofia ne invită să suspendăm judecata și să vedem copiii nu doar curioși și jucăuși, ci și raționali și capabili să se implice în dialoguri filosofice. Însă, pentru a filosofa cu copiii, este important să auzim întrebările lor.

A-ți pune întrebări înseamnă a gândi; Richard Paul și Linda Elder, doi importanți teoreticieni ai gândirii critice, spun că gândirea nu este condusă de răspunsuri, ci de întrebări, iar la baza fiecărui domeniu nou stau întrebările.

***

Alese mulțumiri Domnului Marin Bălan, conferențiar universitar doctor la Facultatea de Filosofie a Universității București, autor al cărții Cum să faci filosofie cu copiii? (Eikon, 2023) pentru cel de-al șaptelea interviu dintr-o serie de 10 axate pe filosofia pentru copii, acordat Mariei Grăjdan pentru TVR!

Următorul interviu cu profesorul Marin Bălan îl veți putea citi luni, 4 noiembrie, accesând secțiunea Livestyle a site-ului TVR.

***

Credit foto: conf. univ. dr. Marin Bălan și Shutterstock

***

Interviu realizat de Maria Grăjdan