Dacă există un diagnostic de sănătate mintală care poate fi numit „la modă” în prezent, acesta este ADHD, scrie autoarea britanică Tanith Carey într-un eseu dedicat unei figuri marcante a secolului XX, Winston Churchill.

Simpla menționare a ADHD poate declanșa nemulțumiri. Criticii spun că acest termen nu este altceva decât o modalitate de a transforma în patologie comportamentul agitat, lipsa de autodisciplină și educația defectuoasă.

Numai că această așa-numită „nouă” afecțiune, scrie Carey în publicația The Spectator, este responsabilă de schimbarea cursului istoriei britanice. Prin Winston Churchill.

„În calitate de autoare de cărți de psihologie și dezvoltare a copilului, precum și de psihoterapeut Gestalt în formare, în primul rând - permiteți-mi să spun - știu că nu este posibil să se pună un diagnostic de ADHD fără o evaluare psihiatrică integrală. Cu toate acestea, pe măsură ce înțelegem mai multe despre neurodivergență, posibilitatea ca ADHD să fi influențat gândirea lui Churchill este tot mai des luată în considerare de istorici, biografi și psihiatri”, scrie Tanith Carey.

Ce este ADHD

ADHD - sau tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție - este o problemă neurologică care afectează cablajul creierului și modul în care acesta utilizează dopamina, substanța neurochimică care guvernează focalizarea, concentrarea și căutarea plăcerii.

Deși creează o serie de provocări, cum ar fi agitația, dezorganizarea și impulsivitatea, ADHD conferă, de asemenea, și unele beneficii care pot fi utile unui lider: un mod original de gândire, dorința de a-și asuma riscuri, atrage atenția autoarea.

„De asemenea, poate conferi un nivel mai ridicat de curiozitate, creativitate și gândire în-afara-cutiei. Aceste tendințe ADHD tind să iasă la suprafață în copilărie, iar Churchill le-a manifestat pe toate încă din copilărie și de-a lungul carierei sale politice nonconformiste”, notează Carey.

O „putere fenomenală de concentrare”

Posibilitatea ca liderul din Al Doilea Război Mondial să fi trăit cu tulburări de atenție a fost evocată pentru prima dată de Michael Fitzgerald, profesor de psihiatrie infantilă la Trinity College din Dublin, în urmă cu aproape 20 de ani, într-un rezumat pentru Societatea Europeană de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului.

Fitzgerald a scris că, încă din timpul școlii generale, Churchill a fost criticat de profesorii săi pentru „neglijență și lipsă de punctualitate”. „Vorbea întotdeauna excesiv, era impulsiv în remarcile sale, avea «mâini agitate» și o «minte zgomotoasă»”, sublinia Fitzgerald.

Cu toate acestea, s-a mai observat că, în copilărie, Churchill avea o „putere fenomenală de concentrare”, câtă vreme era vorba despre subiecte de interes pentru el, precum engleza și istoria. „Acest lucru este tipic pentru hiperconcentrarea de care dau dovadă multe persoane cu ADHD atunci când descoperă ceva care le fascinează. Cercetările au arătat, de asemenea, că persoanele cu ADHD au mai multe dificultăți în perceperea trecerii timpului și, ca urmare, întârzie adesea”, scrie Tanith Carey.

O imagine grăitoare a întârzierilor lui Winston poate fi găsită în raportul de primăvară de la St George's, Ascot, când Churchill avea zece ani. În raport este admonestat pentru un record „foarte rușinos” de întârzieri: 20 de ocazii.

„De asemenea, s-a constatat că persoanele cu ADHD își asumă mai multe riscuri, probabil pentru că primesc mai multe recompense de dopamină din căutarea senzațiilor. Impulsivitatea lui Winston a fost evidentă de la o vârstă fragedă, profesorii considerându-l un băiat cu «un comportament extrem de rău, în care nu se poate avea încredere»”, scrie Carey.

Adora pericolul

Autoarea amintește că, în ciuda „bătăilor sălbatice pe care le încasa”, Winston căuta constant pericolul, „furând zahăr din cămara școlii și sfâșiind pălăria de paie a directorului său brutal”.

Pe măsură ce se apropia de vârsta adultă, actele continue de impulsivitate ale lui Winston Churchill aproape că i-au devenit fatale. La vârsta de 18 ani, a sărit de pe o pasarelă în timp ce se juca cu fratele său mai mic și cu vărul său, crezând că ramurile copacilor îi vor opri căderea. În schimb, căzătura de la nouă metri l-a trimis într-o comă de trei zile. Nu s-a oprit, însă, aici.

Tanith Carey enumeră alte câteva episoade: „Deoarece Winston și-a început cariera militară când a intrat la Sandhurst, la vârsta de 19 ani, și-a dorit întotdeauna să fie în mijlocul acțiunii. Până la împlinirea vârstei de 26 de ani, Churchill a participat la trei războaie imperiale ale Angliei, a fost decorat pentru curaj și și-a câștigat un nume ca reporter de război renumit pentru îndrăzneala sa”.

La începutul Primului Război Mondial, Churchill era adânc ancorat în guvern. În vreme ce mulți s-ar fi retras după dezastrul nefericitei campanii de la Gallipoli, la care a contribuit în calitate de Prim Lord al Amiralității în 1915, Churchill și-a riscat din nou viața. S-a revanșat înrolându-se în Royal Scots Fusiliers pentru a lupta pe frontul în Franța. Acolo a câștigat respectul camarazilor săi, aventurându-se în patrulele de noapte e tărâmul nimănui.”

Gândire anticipativă

Unul dintre avantajele ADHD este acela că oferă o bună cheie de interpretare a pattern-urilor.

Churchill, care a supraviețuit frontului, a fost primul parlamentar care a tras un semnal de alarmă privind ambițiile lui Hitler la începutul anilor 1930, după ce i-a citit cartea „Mein Kampf”.

Gândirea sa anticipativă a dat roade și în 1940, când regele i-a cerut să devină prim-ministru pe timp de război, atrage atenția autoarea britanică.

„În timp ce lupta în război din buncărul său londonez, cunoscut acum sub numele de Camerele de Război ale lui Churchill, și-a adaptat condițiile de muncă în moduri pe care mulți oameni cu ADHD le recunosc. Până în ziua de azi, pe pereți există anunțuri cu instrucțiuni: «În această încăpere nu se vor auzi fluierături sau zgomote inutile» - o încercare a lui Churchill de a reduce zgomotele străine care îl împiedicau să se concentreze. Aversiunea lui față de întreruperi era atât de mare, încât armata sa de secretare, care zi și noapte îi notau discursurile și memoriile, foloseau mașini de scris special adaptate pentru a tasta silențios. În plus, pentru a-și organiza mintea ocupată, Churchill a inventat post-it-urile roșii pentru a da prioritate documentelor importante”, scrie Carey.

De asemenea, se știe că termenele limită îi fac pe cei cu ADHD să fie hiperconcentrați. Allen Packwood, directorul Centrului Arhivelor Churchill, a observat că premierul era în „cea mai bună formă în focul unei crize – și în cea mai rea în perioadele de inactivitate și așteptare”. Și nu părea să existe un moment în care creierul lui Churchill să nu fie ocupat.

„Pe lângă activitatea sa politică, a găsit timp să scrie mai mult de 30 de volume de istorie, câștigând Premiul Nobel pentru Literatură. Churchill a fost un pictor desăvârșit și chiar un zidar amator, care a construit ziduri de grădină pe proprietatea sa Chartwell. Chiar dacă a schimbat cursul războiului, impulsul său pentru risc nu s-a diminuat niciodată. Era hotărât să fie în mijlocul războiului până la sfârșit”, notează Tanith Carey.

Totuși, în cele din urmă, tendința de a-și asuma riscuri a fost cea care i-a adus eșecul în alegerile generale, la finele conflagrației mondiale.

Carey conchide: „Așadar, privind retrospectiv la viața sa, este posibil ca Churchill să fie mai mult decât povestea unui politician curajos care a condus Marea Britanie la victorie în război? Am putea, de asemenea, să vedem realizările celui numit cel mai mare englez în viață dintr-o perspectivă nouă? Drept povestea unui om care și-a exploatat gândirea neurodivergentă, a depășit provocările acesteia și a folosit-o într-un mod spectaculos?”

***

Sursă foto: Shutterstock