Interviu realizat de Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional

Jurnalista Biti Caragiale s-a născut într-o modestă familie evreiască din Moldova, la Roman. Spre adolescență, s-a mutat la București împreună cu familia. În 1950 a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București cu specialitatea Psihologie-Pedagogie. Până în 1967, a lucrat ca redactor la Editura Tineretului și, ulterior, s-a dedicat pasiunii de-o viață: jurnalismul.

Pe malul mării, la Haifa

Împreună cu scriitorii Petre Ghelmez și Horia Aramă, a pus bazele revistei Cutezătorii în 1967, prima publicație de la noi dedicată adolescenților, menită să rivalizeze, cumva, cu revistele de benzi desenate din Occident.

Biti Caragiale primind pionieri în vizita la redacția "Cutezătorii", 1968

În urma unui examen de specialitate, Biti Caragiale devine membru al Organizației Internaționale a Ziariștilor. Între 1986 și 1991, anul plecării sale în Israel, a lucrat la Revista Cultului Mozaic, publicație editată de Federația Comunităților Evreiești din România.

Fiind, după propria-i mărturisire, profund atașată de profesiunea de jurnalist și publicist, Biti Caragiale a continuat să scrie în Israel pentru publicațiile de limba română din această țară: Adevărul, Viața Noastră, Revista Mea și Jurnalul Săptămânii, publicație de care s-a apropiat foarte mult.

Comitetul Cercului de la Haifa (Biti Caragiale, Madeleine Davidsohn, Francisca Stoleru)

Biti Caragiale locuiește lângă Haifa, oraș-port de la poalele Muntelui Carmel, unde trăiește o importantă comunitate de evrei originari din România, parte a alyalei române din Israel. Jurnalista face parte din comitetul de conducere al Cercului Cultural din Haifa, alături de scriitoarele de expresie română Francisca Stoleru și Madeleine Davidsohn. Principalul scop al acestui cerc este perpetuarea unei vieți culturale pentru îmbogățirea spiritului celor care încă mai vorbesc și gândesc românește, pe meleagurile israeliene.

Sandrino Gavriloaia: Cred că ar fi bine ca publicul nostru să afle, direct de la sursă, data nașterii dumneavoastră... Ce amintiri aveți legate de copilăria moldovenească?

Biti Caragiale: Aveți dreptate, m-am născut în iunie 1920, acum 100 de ani. Ca în orișice orășel moldovenesc, la Roman era o viață liniștită, în care cea mai mare petrecere o constituia plimbarea până la Grădina Mare, care se afla lângă gară. Straturile sociale erau bine determinate. Boierimea românească își ducea viața între Roman și Paris. La fel și negustorii, bogătașii evrei. Duceau o viață îndestulată, care contrasta cu sărăcimea de la marginea orașului. Noi eram foarte modeşti. Părinții erau preocupați și mă lăsau în voia mea. Mama cosea hăinuţe de blană pentru copii, iar tata, brăilean din anturajul scriitorului Panait Istrati, lucra mai puţin, se cam plimba și se întâlnea cu scriitorii de limba idiș, câți erau atunci pe la Roman. Bunicul matern, un sprinten mustăcios, ţăran dintr-un sat apropiat, ne vizita din când în când, sosind la noi cu propriul docar. Eu mă jucam cu copiii din jur, în larga și umbrita incintă a Bisericii Armenești din oraș. În curtea noastră era o modistă, de la care mă aprovizionam cu resturi de pamblici colorate, pentru a le schimba cu ceilalţi copii, contra unor cărţi. Niciodată nu am uitat plimbările până la capătul oraşului, împreună cu buna mea prietenă Sabina, pentru a culege mere din livada bunicii ei, contrar faptului că bunicuța ne cam alunga și când ne surprindea, ne altoia cu un baston.... Clasele primare le-am urmat la Școala Israelită din oraș. Dimineața, învățam limba română și istoria românilor. În orele după amiezii, învățam noțiuni de limba ebraică și istoria evreilor. În anul 1934 ne-am mutat la București, împreună cu părinții, Carolina și Iosef Zilberman și cu fratele meu mai mic, Harry, cel care, peste ani, va deveni scriitorul Haralamb Zincă. Aminitirile copilăriei în orașul Roman au rămas departe, dar ele se păstrează vii în sufletul meu.

Sandrino Gavriloaia: Aș vrea să ne evocați perioada adolescenței bucureștene trăite în zona cartierului evreiesc, nu departe de Sf. Gheorghe Vechi, prima zonă de rezidență evreiască din București, menționată ca atare în secolul al XVI-lea. Trăiați atunci ca într-o "bulă" evreiască, cu prăvălii, ateliere, temple și școli specifice? Sau atmosfera locală interbelică era, mai degrabă, cosmopolită și deschisă?

La București, la Festivalul "G. Enescu", în 2015

Biti Caragiale: Cartierul evreiesc se caracteriza printr-o viață și obiceiuri evreiești, dar, în același timp, era deschis și spre alte orizonturi. Locuiam cu părinţii în condiţii foarte modeste, pe strada Negru Vodă, care se desprindea din Calea Văcărești. Primii mei pași spre cunoașterea Bucureștiului i-am facut în spațiul care începea din Calea Văcărești și continua, dintr-o parte, spre Calea Dudești, iar din cealaltă parte, spre străzile Bărăției și Lipscani, spre Calea Victoriei. Am absolvit clasele unui liceu românesc destinat unei populații școlare mai modeste. Manuale şcolare nu aveam şi le împrumutam, iar lecţiile mi le făceam, aplecată pe o lădiţă. În cartierul evreiesc a existat o bine marcată stratificare socială, dar cu toate acestea, tinerii cu voință aveau posibilități de a depăși frontierele, atât etnice, cât și sociale. Eu am trecut pragul adolescenței prin înfrângerea multor bariere. Bucureștiul interbelic oferea posibilități de lărgire a unui univers cultural, oportunități accesibile tuturor. Exista Biblioteca Fundației Regale, precum și alte biblioteci deschise pentru public. La Sala Dalles sau la Maison des Francais se desfăşurau, cu regularitate, conferințe şi dezbateri pe teme generale, mai ales de literatură și teatru. Le frecventam de multe ori.

Prezidând o intâlnire literară la Haifa cu Răzvan Voncu din România.

Sandrino Gavriloaia: Ați prins, din plin, perioada legilor rasiale. Aproape întreaga societate românească a vremii a dus, în perioada războiului, o viață grea, plină de lipsuri, dar în ce mod a fost afectată populația evreiască de dispozițiile dictatoriale anti-evreiești?

Biti Caragiale: În anii 1937-1944 am trăit o perioadă de mari dificultăți. Am multe amintiri din anii aceia, lipsiți de bucurii, lipsiți de hrană, de îmbrăcăminte. Bucureştiul evreiesc a suferit invazia periodică a grupărilor legionare, manifestări care au culminat cu Rebeliunea din 21-23 ianuarie 1943, spargerea magazinelor evreieşti de pe Calea Văcăreşti şi executarea unor oameni pentru simplul motiv că erau evrei. Învăţământul evreiesc a fost limitat, tinerii evrei au fost eliminaţi din licee și din universităţile româneşti. A fost retras dreptul la practicarea unor profesiuni şi au fost confiscate bunuri. Evreilor li s-a interzis să folosească aparatele de radio. Populaţia tânără era mobilizată la munci obligatorii, de curăţenie a unor spaţii publice şi de evacuarea zăpezii de pe drumuri. Viaţa evreilor era mereu ameninţată. Dar Comunitatea Evreilor din România, prin diverse forme organizatorice, a depus un efort enorm pentru supravieţuire. De altfel, în România există, în prezent, instituţii care au studiat şi studiază în continuare acest capitol dureros din istoria evreilor, publicând mereu şi mereu rezultatele unor noi cercetari. În ultimii ani am vizionat şi câteva lung-metraje româneşti remarcabile despre evenimentele ruşinoase din acei ani.

Sandrino Gavriloaia: Cum ați ajuns să purtați acest nume sonor care îl evocă pe marele nostru dramaturg și prozator Ion Luca Caragiale?

La Haifa, cu fiul Vlad Caragiale și Ruth Oren, 2018

Cu Gabriela Gruia, fiica adoptiva, prin Haifa veche, 2016

Biti Caragiale: Am fost întrebată de multe ori despre acest nume. La o vreme, se credea că l-am ales drept pseudonim. Dar adevărul este simplu. În ultimul an de liceu, în cadrul unei întreceri interșcolare de volei, l-am întâlnit pe Virgil Caragiale, fiul unui cunoscut jurnalist, Nicolae Caragiale. Erau descendenţi din familia actorului Costache Caragiale (1815-1877). Virgil Caragiale venea de la  prestigiosul Liceu "Gheorghe Lazăr", eu de la Liceul Argeș, de lângă Obor. Jucam prost și el cerea mereu să fiu scoasă din echipa de volei. Dar, până la urmă, ne-am împrietenit. Era un bun cunoscător al literaturii române vechi. În anul 1945 ne-am căsătorit. Fiul nostru, Vlad Caragiale, în prezent arhitect, stabilit la Paris, s-a născut în 1956. Din păcate, Virgil Caragiale a decedat timpuriu, în 1977, la numai 59 de ani. De altfel, în cadrul revistei clujene „Apostrof” (nr. 2/2018) a fost realizat un amplu studiu despre arborele genealogic al familiilor Caragiale.

Sandrino Gavriloaia: Știu că vă numărați printre fondatorii revistei "Cutezătorii". Cum ați ajuns în acest proiect editorial de anvergură? Ce tiraj avea și când a ajuns această publicație să fie acaparată de ideologia comunist-ceaușistă?

Biti Caragiale: La Universitatea din București am urmat cursuri de literatură și de psihologie-pedagogie. Profesorul universitar Paul Cornea, care se ocupa în anii 1950 de publicaţiile pentru tineret, cunoscând abilitatea mea de exprimare în scris, m-a deturnat de la ideea de a mă încadra în învățământ şi m-a îndrumat spre presa dedicată celor tineri. Am fost repartizată la început, ca redactor la Editura Tineretului. Spre sfârşitul anilor 1960, perioadă de inovare şi modernizare a tipăriturilor, era vădită lipsa unei prese de calitate pentru tinerii cititori. Scriitorii Petre Ghelmez și Horia Aramă erau cunoscuți pentru creația lor destinată acestei categorii de vârstă. Eu eram cunoscută pentru atitudinea pedagogică, dar şi pentru spiritul creativ în care lucram la editură. Astfel, în 1967, noi trei am fost aleşi, în cadrul Organizaţiei Pionierilor, să realizăm o publicaţie săptămânală pentru adolescenţi. Redactor–şef era poetul Mihai Negulescu. Am reuşit să atragem un număr larg de colaboratori: redactori, reporteri, jurnaliști de toate stilurile, graficieni, fotografi - care au contribuit la succesul publicației. Săptămânalul cu pregnantul titlu „Cutezătorii” punea în lumină valori şi norme morale. Dar, pornind de la încredere în curiozitatea copiilor şi capacitatea lor de înţelegere, revista aducea un larg orizont. Prin stimularea pentru cultură şi literatură, prin conținutul bogat și aspectul vizual modern, a devenit o publicație de ținută. Îmi amintesc cu plăcere de întâlnirile prezentate în paginile revistei cu marele poet Tudor Arghezi, cu profesorul C. I. Parhon, cu  binecunoscutul lingvist Iorgu Iordan, cu prestigiosul matematician Grigore Moisil şi cu multe alte personalităţi de marcă din sfera culturii române. Despre tiraj nu pot să precizez, dar știu că era foarte mare. Cu greu se acoperea cerința tinerilor cititori. Am lucrat la această revistă până în 1985, fiind eliminată din redacție când fiul meu a emigrat în Israel, fapt socotit conflictual cu ideologia vremii. Odată cu trecerea timpului, nu pot să nu afirm că m-am dăruit cu bucurie acestei publicații. Dar, în același timp, am o viziune clară asupra trecutului, cu toate reușitele și neajunsurile anilor. Şi, iată, acum, mă bucur să descopăr o nouă viaţă a revistei „Cutezătorii”, care apare la Ploieşti, în cadrul unei edituri particulare, într-o formă potrivită timpului nostru.

Sandrino Gavriloaia: Nu v-a fost teamă s-o luați de la capăt la vârsta de 71 de ani, stabilindu-vă în Israel,  într-o cu totul altă cultură și limbă, într-o altă realitate?

Biti Caragiale: Între anii 1986-1991 am lucrat la "Revista Cultului Mozaic", publicație cu specific de cultură iudaică, editată de Federația Comunităților Evreieşti din România. În acest cadru, mi-am regăsit identitatea evreiască, pe care o dădusem uitării în epoca în care ne consideram „cetăţeni ai lumii” şi apartenenţa etnică îşi micşorase relevanţa. Dupa Revoluţia Română din decembrie 1989 am ales să emigrez în Israel. Aici am cunoscut o nouă viaţă de familie și am legat noi prietenii. M-am încadrat cu uşurinţă în mediul israelian vorbitor de limba română. Prin deschidere pentru cunoaștere și prin mobilitate spirituală am găsit posibilități de a participa la un univers cultural, care, totuşi, nu îmi era străin.

La Palatul Șuțu, cu prof. univ. dr. Marian Petcu, la lansarea Enciclopediei Presei, 2012.

Sandrino Gavriloaia: V-ați dedicat o viață întreagă presei, fiind acum deosebit de atentă la media din țară și urmărind cu regularitate TVR Internațional. De unde aveți această pasiune care, iată, vă menține spiritul activ și creativ și acum, când publicați regulat în online-ul israelian de limba română „Jurnalul Săptămânii”?

Cu Ruth Oren și Doina Meiseles la Tel Aviv, 2018

Biti Caragiale: Încă din adolescență am avut o deosebită apreciere pentru cuvântul scris, pentru carte și pentru o exprimare corectă. Am practicat și mai practic jurnalismul cultural, cu responsabilitate şi respect față de valoare. Incerc să-mi păstrez o energie creatoare și un  interes viu pentru tot ceea ce ține de sfera cunoașterii. Sunt informată despre activități pe plan cultural, noutaţi editoriale, apariţii din librării, atribuirea premiilor literare, spectacole de teatru, concerte, expoziţii de arte plastice. Dar, în special, am fost și am rămas devotată actului de comunicare cu cititorul.

În încheiere, țin să urez postului TVR Internațional să se bucure de un sprijin cât mai larg în desfășurarea unor activități cât mai bogate și în spirit novator. Urmăresc cu interes și cu multă plăcere emisiunile culturale, dar și jurnalele de știri cu informații prețioase sau programele de divertisment transmise de TVRi.


La Tel Aviv, împreună cu Corina Chiriac, 2014

Știu că publicul din Israel s-ar bucura de mai multe întâlniri cu scriitori, actori, muzicieni, prezentând noutăți din creațiile lor. Înțeleg problemele financiare, dar am dori să vizionăm mai multe filme recente sau spectacole de teatru. Întotdeauna, toate emisiunile pot fi perfectibile. Iar ție, cunoscutului jurnalist tv Sandrino Gavriloaia, îți mulţumesc pentru acest interviu, pentru aducerile aminte. Îți doresc să realizezi emisiuni cât mai cuceritoare...

La masa de lucru, Haifa

Aici puteți viziona interviul cu BITI CARAGIALE din cadrul reportajului despre CERCUL CULTURAL DE LA HAIFA, material difuzat pe 5 noiembrie 2020, în emisiunea "A doua Românie", în cadrul Campaniei TVR i - 25 de ani. Reportajul se află între minutele 17, 03 și 31, 26 ale emisiunii.

Fotografii realizate de Ruth Oren și din arhiva personală a ziaristei Biti Caragiale.