Situat în nord-vestul ţării, de o parte şi de alta a culmii Făgetului sau Codrului, munţi de origine hercinică, asemenea Măcinului dobrogean, ținutul Codrului face parte din judeţele Maramureş, Sălaj şi Satu Mare. Cuprinsă de modernitate, zona mai conservă câteva obiceiuri și tradiții despre care vom afla de la Laura Tătăran, etnolog și muzeograf al Muzeului Județean Satu Mare, secția Etnografie .

E toamnă și rememorez mirosul de legvar pregătit cu multă trudă de bunica mea la Supuru de Jos, în județul Satu Mare, la foc de căldare. Aici depănam amintiri ale verii împreună cu surorile mele și copii ai satului ademeniți de savoarea prunelor fierte la foc mic, pentru a nu strica aroma prunelor naturale culese din grădina copilăriei. Primele atestări scrise ale localităţilor din zona Codrului apar în secolul al XIII-lea. Supur dăinuie din 1215.

Clăcile pentru strânsul mălaiului, culesul viei pe ritmuri populare codrenești, degustatul mustului din butoaie pregătite după un ritual unic de bunicul Gheorghe îmi stârnesc amintiri de neuitat.

Așteptam cu nerăbdare Ziua Sfintei Cruci, pe 14 septembrie, în fiecare an, pentru a alege cei mai frumoși struguri și a face cea mai bună prescură, încărcând masa sfântă a bisericii satului spre binecuvântare dumnezeiască.

Plecam genunchii la rugăciune, cu mic, cu mare să mulțumim Divinității pentru recoltă, băteam clopotele de se năpustea vreo vreme năprasnică, cerând fierbinte îngădunință dumnezeiască pentru salvarea recoltei muncite de bunici și părinți.

Simțeam toamna ca pe o sărbătoare a recoltei, ca pe o binecuvântare cerească, de care mă bucuram în familie, dar și în comunitatea lărgită.

Acum vremurile sunt dominate de presiunea timpului, de modernitate, mulți dintre noi nu mai avem răgaz să ne bucurăm pe îndelete de mirosul și savoarea bogățiilor naturale ale toamnei, chiar dacă avem acces la ele. Nu mai avem răbdare să se coacă fructele și legumele în ritmul lăsat de Dumnezeu, vrem totul acum.

Totuși, în zona Codrului, mai sunt oameni care trăiesc viața tihnit, și se mai bucură mângâiați de razele soarelui tomnatic, păstrând tradiții și obiceiuri străvechi. Despre acestea ne va povesti Laura Melinda Tătăran, etnolog și muzeograf al Muzeului Județean Satu Mare, secția Etnografie. Provine dintr-un sat din inima Codrului, Chilia.

"O parte din prima copilărie mi-am petrecut-o la bunica în sat, așa că pentru mine să vorbesc despre tradițiile zonei și specificul vieții în sate este ca o reîntoarcere în copilărie", mărturisește Laura Tătăran.

Ea ne povestește despre specificul etnografic al zonei, pentru a ne încadra într-un spațiu, iar mai apoi  despre ce făceau odată codrenii în această perioadă îmbelșugată a anului.

"Culmea Codrului este împădurită, dominată de păduri vechi, ce au dat și numele ținutului. Pădurile sunt de foioase, în general: stejar, fag, gorun, cer. Relieful ținutului este unul mixt, cunoaște și dealurile bune pentru plantațiile de viță de vie, câmpiile pentru agricultură, dar și pășuni cu fânețe pentru creșterea animalelor. Viile de aici sunt cunoscute din vechime. Istoria acestor plantații începe prin anii 1712, când contele Károlyi Sándor se hotărăște să aducă coloniști germani în zona Sătmarului, și desigur, în zona Codrului.

Acolo unde solul era mai puţin productiv, acestor îndeletniciri li s-au adăugat pe parcurs şi altele în care locuitorii satelor respective au ajuns să se specializeze, producând nu numai pentru nevoile lor, ci şi pentru schimb.

Astfel, ocupaţii ca dulgheritul, şindrilitul, rotăritul sau confecţionarea mobilierului şi a diferitelor obiecte necesare în gospodărie erau întâlnite odinioară frecvent în satele Codrului. Se mai poate auzi şi azi, e drept, mai rar, vorbindu-se în zonă despre lăzile de zestre sau cele pentru grâne produse în Băiţa de sub Codru sau Măriuş, ori despre carele confecţionate în satele Stremţ sau Odeşti.

Specifică acestei zone, datorită abundenţei lemnului, e arta prelucrării acestuia, artă ce se manifestă de la obiectele folosite în menaj până la porţile monumentale ale şurilor, bogat sculptate cu elemente geometrice, floristice, antropomorfe şi zoomorfe, vechi modele stilizate ce compuneau universul țăranului de odinioară.

A aparține unui anumit spațiu mental reprezintă legătura pe care o are omul cu locul în care s-a născut, a crescut a locuit sau încă mai locuiește. Este cunoscut faptul că locul unde crești se imprimă în rațiunea de a fi a omului", adaugă Laura Tătăran.

Laura s-a aplecat asupra acestei zone fâcând cercetare. A constatat că există niște criterii pe care oamenii le aveau când se raportau la a aparține Codrului.

Potrivit etnologului Laura Tătăran, "Cei mai mulți oameni indicau apropierea de poalele Codrului, legătura pe care o au oamenii cu pădurile de pe teritoriul satului, precum și portul, muzica, dansurile și tradițiile pe care aceștia le-au moștenit de la strămoșii lor.

Ce anume face un om să se simtă codrean? Răspunsurile sunt uimitoare, fiind o întrebare ce a atins sufletele multora. Iată câteva răspunsuri: „codrenii sunt o specie mai sociabilă, mai apropiați unul de celălalt”; „om de valoare, om primitor, nume de cinste, port frumos”; „moștenitor al pământului din zona Codrului”.

Munca zilelor de toamnă îi unea pe codreni care își dădeau ajutorul unul altuia inclusiv la prepararea legvarului, un gem ce se obține din prune.

"De obicei, legvarul se făcea în căldare mare, de aramă. Această căldare se închiria de la om la om. O familie deținea căldarea și o închiria cu sume modice și celor din sat care doreau să facă legvar. Plata se făcea la oră, dar nu era ceva costisitor. Se știa în sat rândul celor care voiau să facă legvar și se deținea o evidență oarecumva empirică.

Prunele ce urmau a deveni legvar se adunau cu câteva zile mai înainte pentru a se coace bine și a fi moi. Cele verzi nu erau bune în legvar pentru că nu se topeau suficient și nu aveau „dulceață”, adică zahăr. Se spălau și se curățau de sâmburi, apoi se puneau pe rând în căldare. Cineva era mereu de strajă la căldare și amesteca pentru a nu se „prinde” și a se afuma legvarul. Acest moment era folosit de oameni pentru a povesti, a depăna amintiri sau a schimba idei. Legvarul dura câteva zeci de ore până se fierbea bine. Pentru că se punea foarte rar zahăr în el, oamenii fierbeau prunele până deveneau o pasta consistentă, în acest mod exista și posibilitatea de conservare mai mare. După fierbere acest legvar se punea în ulcele de lut și se legau la gură cu celofan. Pentru conservarea sa naturală se forma deasupra o pojghiță care nu permitea mecegaiului să cuprindă preparatul. Desigur, azi apelăm tot mai des la borcane închise ermetic, adăugăm și zahărul pentru a îndulci noi cât dorim prepararea sau unii adaugă și conservant pentru a se asigura că legvarul sigur va sta cât mai mult timp fără a se altera. Însă, în trecut, oamenii depuneau mai mult efort pentru a obține lucruri simple și curate", își amintește Laura.

La ce se folosea legvarul?

"Pentru noi, cei mici, cel mai adesea ni se pregătea de dimineață, griș în lapte cu legvar, plăcinte cu legvar sau mămăligă cu legvar. Însă cel mai adesea mi-l amintesc în prăjituri. Prăjiturile de casă, „turtele” sub denumirea generalizatoare tradițională, sunt un produs al bucătăriei rurale preparate exclusiv de către femei. Prepararea lor la momente rituale sau sărbători de peste an ne face să le catalogăm a fi un preparat cu caracter preponderent sărbătoresc sau ceremonial.

Sub această denumire de turte întâlnim prăjituri precum „Foi cu miere”, probabil una dintre cele mai răspândite prăjituri. Se prepară în casă cu ocazia Crăciunului, Paștelui, sau al momentelor rituale precum nunta sau pomenile de după înmormântare. Însă această prăjitură este cu caracter mai modern, fiind umplută cu două straturi de cremă preparată din griș amestecat cu margarină și un rând de legvar între cele două.

Până recent lipsurile pe care le aveau comunitățile se regăseau și în prepararea prăjiturilor, nu de puține ori „țucorul” – zahărul, era înlocuit de miere.

Exista și o anumită economie a timpului, prepararea prăjiturilor nu trebuia să ia foarte mult timp, și de obicei, denumirea lor exprima ori ingredientele cu ce se prepară, ori modul de preparare. Așa cum este prăjitura „Solocare” sau „Adurnite”. Aluatul este frământat cu amoniu de prăjituri - solocare-  cum i se spune, se frământă seara și se pun la „adurnit” peste noapte. A doua zi se coc foile de prăjituri și se umplu cu nucă sau legvar", povestește Laura Tătăran.

Datorită dulceții naturale pe care fructele o au, erau folosite cel mai des în prăjituri și conservate pentru  iarnă, sub formă de compoturi și dulcețuri, care ulterior, erau folosite tot la prăjituri. Despre dulciurile de altă dată codrenești Laura își amintește ca despre o lume de basm:

"Alimentele dulci ce se preparau pot fi împărțite în două categorii, prăjituri sau coptături din aluaturi dulci. Coptăturile se pregăteau mai frecvent ca un desert sau „ceva de luat la mână”. Acestea erau preferate mai ales de către copii. Așa ar fi fancurile cu umplutură de brânză, gem sau nucă, ciurigauăle, moșocoarnele – un aluat dulce umplut cu brânză și înmuiat într-un amestec de smântână și lapte prins, adică iaurt.

Din aluatul de cozonac se preparau diferite derivate dulci, una dintre acestea sunt chirtișeii".

Aurelia Maria Tătăran, în vârstă de 72 de ani, din Chilia, i-a dezvăluit Laurei modul de preparare:

„Aluatul se pregătește ca cel de cozonac, se amestecă fărină, uouă, drojdie, țucor și se frământă cu lapte călduț sau apă călduță. După frământat se lasă la dostit vreo 40 de minute, sau până când urcă aluatu, fără a se rupe de dostit. Se pune pe masa de lucru și se taie în bucățele mici, cât pumnul și se asoagă . Umplutura se face din brânză amestecată cu nucă, scorțișoară și zahăr. Întindem fiecare bucată de aluat cu sucitoarea și îi dăm o formă pătrată, se pun două linguri din umplutură și se întind pe toată foaia, apoi aluatul se rulează ca și cozonacul. Se pun în tigaie și se lasă la dospit iar, până se ridică. Între timp spargem un ou și alegem gălbenușul și îl batem. Înainte de a băga chirtișeii la cuptor, se ung cu gălbenușul de ou. Se bagă la cuptor pentru cel mult o oră.”

Deserturile copilăriei în Țara Codrului sunt nenumărate, din aluatul de plăcinte, în zona Codrului se făcea și o variantă dulce a acestora, denumită „răt’ișe”.

"Aluatul se păstrează sărat, această plăcintă se pregătește în formă de spirală, deoarece aluatul se întinde într-o formă lungă, pe marginea foii se pune zahărul, se rulează și se așează în forma spiralei. Se coace pe tigaie cu puțin ulei, și din cauza căldurii, zahărul se topește și se caramelizează, astfel rătișea devenea una dintre preparatele preferate ale copiilor datorită gustului foarte dulce. Și nu de puține ori aceste turte sau plăcinte se pregăteau și la culesul mălaiului și la sureti, momentul când se culegeau viile. Toamna, codrenii se adunau și se ajutau unii pe alții sub forma unor clăci: clacă la culesul mălaiului, la culesul viilor. În universul țărănesc aceste momente de într-ajutorare creau conexiuni între oameni.

Rânduiala, disciplina și voia bună sunt și au fost parte din viața codrenilor!

"În același mod ca la legvar, oamenii știau rânduiala celor ce se pregăteau de culesul mălaiului sau sureti și își pregăteau gospodăria. Mai întâi goleau coșurile de mălai, puneau mălaiul de estim singur, nu cu cel de anul trecut. Căzile pentru must și butoaiele se scoteau afară, se spălau, se opăreau cu apă fierbinte pentru a umfla doagele uscate peste vară, să nu piardă nimic din vinul ce urmează a fi făcut", subliniază Laura Tătăran.

Încă mai dăinuie pe alocuri aceste obiceiuri codrenești, mai sunt tineri preocupați de reînvierea tradițiilor, a obiceiurilor străvechi, încă mai poți simți miros de legvar pe ulițele satelor codrenești, deși nu la aceeași intensitate cum a fost odată...

În articole următoare, ce vor apărea în secțiunea Lifestyle a site-ului TVR, vom afla, din cercetările etnologului Laura Melinda Tătăran, despre danțu la șură, claca la danț și mărsu" pă digănie.

***

Alese mulțumiri, pentru dezvăluirea autenticității de odinioară a Codrului, Laurei Melinda Tătăran, tânăr etnolog de numai 26 de ani, care după terminarea liceului, a început această călătorie în studiul universului rural al Codrului!

***

A terminat liceul pedagogic la Colegiul Național „Ioan Slavici”, la Satu Mare, și și-a dorit să devină educatoare. O excursie în timpul liceului la Gura Humorului și o vizită la muzeul etnografic de acolo, au determinat-o să cerceteze folclorul și tradițiile cu pasiune. Descoperirea unei lumi autentice a fost prilejuită și de bunica Laurei care povestea sporadic despre „cum era mai demult”.

"În tindă, într-un dulap vechi, bunica chiar păstra câteva „haine românești” ale străbunicii și surorii ei. Și în fiecare vară mă mai îmbrăca cu ele să îmi arate cum mergeau fetele la danț oarecând. Nu pot să zic că mă fascinau în mod deosebit, pentru că erau destul de incomode și ca orice copil care se simțea ca o mascotă când era pus să îmbrace ceva, abia așteptam să le dau jos", își amintește Laura.

A urmat Facultatea de Litere la Universitatea de Nord din Baia Mare, specializarea Etnologie. Abia după ce a ajuns în mediul universitar, datorită unor profesori pasionați de folclor, etnografie, mitologie, ornamentică, a început să înțeleg sensurile universului țărănesc și să se apropie cu adevărat de ceea ce înseamnă cultura și civilizația zonei Codrului.

"Atât de mult îndrăgeam ceea ce făceam că mereu aveam un motto în cadrul facultății „Etnologia, viața mea”. Și am făcut profesie din această pasiune. Nu eram sigură că vreau să lucrez la un muzeu, pentru că eram tânără și cunoșteam și eu stereotippile legate de muzee, „acolo nu se face nimic, acolo doar stai și păzești exponatele, doar te plictisești prin birouri și bei cafeluțe toată ziua”. Ori eu eram obișnuită cu munca de teren, să iau la pas drumurile satelor, să îmbrac costumele codrenești și să particip la danțuri. Cu toate acestea am mers la examen pentru a vedea totuși cum se desfășoară un concurs la aceste instituții de cultură. Și spre surprinderea mea, am luat postul, și iată, de trei ani și șase luni lucrez în cadrul muzeului și nu regret. Cu unii colegi tineri chiar am încercat să pornim această mișcare prin care să arătăm oamenilor prin diverse rețele de social – media, munca din spate dintr-un muzeu. Pentru că nu este deloc plictisitor, este foarte antrenant și uneori chiar abia avem timp de o mică relaxare, de câtă muncă avem. În paralel am urmat și cursurile Masteratului de Istorie și Socio-antropologie a epocii moderne, deoarece consider că în următorii ani nu vom mai avea suficient material de cercetare și informatori pentru o campanie de cercetare exclusiv etnografică. Și atunci vom discuta despre diferite aspecte de antropologie și sociologie a zonelor etnografice", a conchis Laura Tătăran.

***

Credit foto: Laura Melinda Tătăran

***

Un articol de Maria Grăjdan